Recenzii
Török József Sándor
Anne – Casa cu frontoane verzi de Lucy Maud Montgomery, prima carte din seria Anne de la Green Gables, face parte din categoria lecturilor care încălzesc sufletul. Povestea clasică se conturează în jurul unei fetițe roșcate care a fost plimbată dintr-un orfelinat în altul, dintr-o familie la alta. Isteață, vorbăreață, încăpățânată, dar, mai presus de toate, cu o imaginație bogată, Anne ajunge dintr-o greșeală pe Insula Prințului Edward unde, după lungi dezbateri și multe năzbâtii haioase, este adoptată de iubitoarea Marilla Cuthbert și fratele ei, Matthew.
Relatarea amintirilor aproape palpabile despre Avonlea și comunitatea de pe insulă introduc cititorul în lumea conturată de Lucy Maud Montgomery, nu doar prin descrierea evenimentelor din mica, dar bogată comunitate rurală, ci și prin prezentarea particularităților fiecărui personaj într-un mod care, deseori, va stârni râsete. Încă din primele pagini ale romanului cititorul empatizează cu Anne. Fetița consideră culoarea părului un blestem și îi atribuie toate suferințele de până acum, însă deține rara abilitate de a găsi frumosul unde acesta este cel mai dificil de găsit. Iubirea acesteia față de natură, în toată splendoarea sa, și față de
anotimpuri, în special față de toamna și culorile ei, reprezintă un refugiu din calea unei vieți încercate. Anne se împrietenește și vorbește cu copacii, florile și râul din Avonlea, le mulțumește
pentru simplul fapt că există, și, mai mult decât atât, le atribuie nume dramatice; se consolează cu ideea că, indiferent de încercările din viața ei, întotdeauna va putea să se cațere într-un copac care o va alina și-i va oferi siguranța de care are nevoie.
Firește, pot fi întâlnite noțiuni referitoare la rolurile de gen care pot ridica întrebări și pot fi problematice, însă prezența acestora se datorează perioadei în care a fost scris romanul și trebuie tratate atare. Anne se simte compleșită de numeroase discrepanțe și diferențe dintre princiiple ei și așteptările societății, izvorâte din mentalitatea tradițională. Sfidând numeroase convenții, reușește să schimbe gândirea celor din jur, transformându-i în oameni mai buni, mai sufletiști și mai emaptici față de aproape. Romanul, în esență, prin încurajarea educației în rândul femeilor, este feminist. Mai mult decât atât, normalizează sensiblitatea în rândul bărbaților,
accentuând ideea că emoțiile sunt perfect umane – atât la femei cât și la bărbați – și nu reprezintă o slăbiciune, subiect atipic pentru începutul secolului al douăzecilea.
Anne – Casa cu frontoane verzi este unul din numeroasele romane care ilustrează, și reprezintă în același timp, puterea de a inspira și de a vindeca pe care literatura o deține. Într-o lume aflată în constantă agitație, în care omul este orbit de furie și nu vede frumusețea, sau o tratează cu superficialitate, într-o societate în care natura este ignorată și în mod constant distrusă, romanul atrage atenția asupra ceea contează cu adevărat.
(sursa: https://torokjsandor.com/2020/09/07/anne/)
Ioana Kamata
La prima vedere, Băiatul-Zi și Fata-noapte este o istorisire în care regăsim toate elementele familiare ale basmului: vrăjitoarea, fecioara frumoasă și întemnițată, eroul chipeș și neînfricat, salvarea fecioarei, deznodământul inevitabil – căsătoria, și traiul fericit care urmează acesteia, până la adânci bătrâneți. Nimic nu este, însă, pe atât de simplu pe cât pare a fi la început, după cum descoperă, pe parcursul poveștii, și cei doi protagoniști, Nycteris și Photogen.
Încă din primul paragraf al narațiunii, MacDonald se abate de la schema neproblematică, alb-negru a basmului tradițional: vrăjitoarea Watho, antagonista, este descrisă ca fiind „puternică și dreaptă” și având o dorință arzătoare „de a cunoaște toate lucrurile.” Anume această sete de cunoaștere îl va ademeni pe lupul sălășluit în mintea ei să iasă din lăcașul său ca dintr-o vizuină și să-i sară lui Watho în spinare, strâmbându-i gândurile, apucăturile și sufletul, făcând întreaga ei ființă să se cutremure, scuturată de fiorii răutății, și preschimbând-o, în cele din urmă, într-o vrăjitoare crudă și ucigașă. Faptele lui Watho nu se nasc, așadar, din ură sau din gelozie, cum se întâmplă în formula clasică a basmului, nici din alte dorințe sau porniri rele, specifice vrăjitoarelor, ci, mai curând, dintr-o căutare a cunoașterii. Iar ironia cea mai mare a basmului este, desigur, aceea că nu Photogen, pe care Watho îl instruiește din belșug, dezvoltă un intelect rafinat și pătrunzător, ci Nycteris, cea neglijată și ținută în întuneric.
Fecioara Nycteris, care crește ferecată între zidurile unui mormânt și primește numai câteva lecții rudimentare de muzică și citire, își dovedește sensibilitatea și inteligența prin strădania ei de a desluși și de a-și însuși tainele necunoscutului. Spre deosebire de Photogen, a cărui cunoaștere rațională se dovedește neputincioasă în fața primejdiilor din necunsoscut, și care, confruntat cu acestea, pierde îndată cea dintâi și cea mai însemnată bătălie – lupta cu frica, Nycteris se folosește de simțire și de cunoașterea intuitivă și își explică prin analogii elementele din lumea exterioară, la care nu avusese acces până atunci. La vederea astrului nopții, de pildă, copila exclamă plină de uimire: „Nu, nu-i felinarul din odaia mea... e maica tuturor felinarelor din lume!” Atât naratorul, cât și cititorul știu preabine că luminătorul din văzduh, de a cărui frumusețe copila se minunează, este luna, dar felul lui Nycteris de gândi și modul instinctiv, firesc, în care ea apreciază farmecul naturii nu fac altceva decât să dovedească sensibilitatea înnăscută și profunzimea gândirii fetei.
Nycteris reprezintă, de fapt, prototipul copilului din literatura romantică, prototip ce se remarcă, mai presus de toate, printr-o fermecătoare și înțeleaptă nevinovăție și curăție a inimii. Naratorul atrage, de altfel, în mod explicit, atenția cititorului asupra acestui aspect: „Fata înțelegea mai puțin chiar și decât noi, despre minunile care-i stăteau dinainte! Totuși, și cel mai mare astronom ar fi invidiat starea de fericire care-i fusese dăruită acestei copile de șaisprezece ani. O stare cu totul nedesăvârșită, dar pe deplin adevărată, în fapt, căci ochii lui Nycteris vedeau lucrurile pe care fuseseră dintotdeauna meniți să le vadă, lucruri care, de bună seamă, le scapă și unora, cu mult mai iscusiți...”. Înțelegem, așadar, de aici, că educația, și mai ales cea care caută să cultive, prin excelență, numai cunoașterea rațională, nu este în stare să conducă la aflarea adevărului deplin. Înțelepții lumii acesteia rămân adesea orbi dinaintea adevăratei frumuseți și a valorilor autentice în general, valori pe care numai nevinovăția pruncilor le poate descoperi și experia în profunzime.
Photogen, ajuns la o oarecare măsură de înțelepciune, pe cât îi este cu putință la vârsta totuși fragedă pe care o are, un tânăr, de altfel, foarte bine educat și deosebit de curajos, se prăbușește, paralizat de o frică debilitantă, la prima confruntare cu necunoscutul. În ciuda studiului asiduu, început încă din copilărie, și a tuturor experiențelor și exercițiului de care avusese parte, atunci când vede pentru prima oară luna, Photogen trăiește o adevărată traumă: „Astrul nopții i se arăta (...) ca o oroare, un (...) chip iscat din bezna ucigașă – fantomatică apariție, hidoasă, grotescă!” Băiatul își pierde curând cunoștința, iar ochii săi, deprinși numai cu vederea diurnă, nu sunt în stare să perceapă și să prețuiască frumusețea nopții. Prin contrast, gingașa, nevinovata și umila Nycteris, care nu își arogă vreo cunoaștere superioară sau vreo capacitate deosebită, se dovedește a fi adevărata salvatoare: ea îl ajută pe Photogen să își revină în simțiri și îl învață să supraviețuiască în întunericul nopții.
Privind la evoluția celor doi protagoniști înțelegem, așadar, că vrăjitoarea Watho, orbită fiind de dorința pătimașă de a atinge, prin orice mijloace, cunoașterea deplină, nu realizează faptul că taina adevăratei cunoașteri s-a aflat de la bun început chiar sub ochii ei, în împletirea virtuților și a destinelor celor doi copii pe care îi crescuse de la naștere. Ea ajunge să își piardă sufletul și viața, răpusă de lupul cel înțelegător care i se cuibărise în minte, anume pentru că nu reușește să învețe o lecție esențială: cunoașterea, despărțită de sensibilitate și nevinovăție, nu poate fi niciodată o cunoaștere adevărată. Rațiunea, despărțită de simțirea curată, se cufundă în întuneric. Mintea omului, dacă nu se unește cu o inimă nevinovată, ca de prunc, nu poate ajunge la adevăr.
În romanța lui Photogen și Nycteris, George MacDonald realizează, deci, o alegorie a întâlnirii dintre minte și inimă. Cei doi tineri, unindu-și viețile, împletindu-și aptitudinile și modalitățile specifice de cunoaștere, biruie răul. Photogen se maturizează cu adevărat, învățând, pe de o parte, smerenia, iar pe de altă parte, faptul că niciodată nu va putea birui singur, ci numai alături de cea care îi este aproape în clipa hotărâtoare a existenței lui. Iar Nycteris descoperă, prin Photogen, o lumină mai mare decât și-ar fi putut închipui că există. De altfel, tânărul însuși remarcă toate acestea, în finalul basmului: „ (...) dac-au fost vreodată pe pământ doi oameni care să nu se poată descurca unul fără altul, aceștia suntem, de bună seamă, eu și Nycteris. Sarcina ei este să mă-nvețe cum să fiu viteaz și în mijlocul întunericului celui mai adânc, iar eu trebuie să veghez asupră-i și să-i port de grijă până ce va putea răbda căldura și strălucirea soarelui, iar ochii ei se vor deprinde să vadă în lumina lui.”
Cosmina Tămaș
,,- Am să mă vindec! Am să mă fac bine! strigă el. Mary! Dickon! Am să mă fac bine! Și am să trăiesc veșnic! Veșnic! Veșnic!"
,,Nu-i nicio vrăjitorie la mijloc, dimpotrivă! E o Putere pe care o avem cu toții înlăuntrul nostru și care așteaptă să fie cunoscută de fiecare dintre noi. Odată ce ajungem la ea și învățăm să trăim cu ea și în ea, ne preschimbă întreaga viață! răspunse băiețandrul. E aceeași Putere care face ca și florile să crească din pământ!"
,,E limpede, spuse el, că în lume lucrează această Putere. De aceea, oamenii trebuie să priceapă că ea este, să o cheme și să o roage să lucreze și în viața lor. Poate că, pentru început, trebuie să te deprinzi să gândești lucrurile frumoase pe care vrei să le vezi întâmplându-se, iar ele vor începe, încetul cu încetul, să ia ființă. Am să incerc și eu să fac asta!"
,,Gândurile noastre, toate - sunt la fel de puternice ca bateriile electrice. Și pot fi la fel de sănătoase pentru noi cum e lumina soarelui sau la fel de dăunătoare cum e otrava. Dacă lași un gând trist sau întunecat să ți se cuibărească în minte, e la fel de primejdios ca și când ai îngădui, de bună voie, virusului de scarlatină să-ți pătrundă în organism. Dacă permiți unui astfel de gând să prindă rădăcini în mintea ta, riști să nu-l mai poți smulge niciodată de acolo cât trăiești… Atunci când gândurile noi și frumoase au început sa6 le scoată afară pe cele vechi și cumplite, băiatul a început să revină la viață, sângele a început să ii curgă firesc și sănătos prin vene, iar puterea l-a umplut dintr-o dată, ca un șuvoi de neoprit. "
Când o fetiță urâțică, sfrijită și răsfățată părăsește India și traiul ei alintat pentru a fi găzduită de unchiul ei englez, bogat, dar ursuz și biruit de gânduri pline de deznădejde, ai putea spune că o asemenea poveste nu este printre cele pe care ai vrea să le asculți sau să le citești. Când mai afli că lângă domeniul unchiului se află o mlaștină care pare nesfârșită, iar în conacul lui întunecat sunt peste 100 de camere, majoritatea încuiate/nefolosite, ești aproape sigur că o astfel de poveste nu e nici pentru tine și, cu atât mai mult, nici pentru copilul tău.
Însă dacă îți faci curaj și treci de primele capitole, răbdarea îți e răsplătită, printr-o întorsătură neașteptată de situație, care are legătură cu un băiat aparte, deși simplu și neinstruit, provenit dintr-o familie cu mulți copii, care înțelege graiul animalelor și care are drept prieten un corb, un pui de vulpe, un ponei sălbatic, două veverițe (Cojiță și Nucuță), dar și un măcăleandru (care știe taina grădinii secrete).
Cum reușește autoarea unei cărți vechi de 100 de ani să spună istoria fascinantă a unei grădini tainice, cu ajutorul a doar câtorva personaje si întâmplări, ține pur și simplu, de un har scriitoricesc cu nimic mai prejos de talentul celei care l-a dăruit literaturii contemporane pe Harry Potter. Iar, prin firul epic plin de neprevăzut, prin descrierile absolut minunate, prin replicile memorabile și, nu in ultimul rând prin mesajul clar articulat pe care îl ascunde între filele cărții, aș zice că Frances Hodgsan Burnett lasă drept moștenire literaturii universale pentru copii o adevărată comoară, menită nu doar să placă, să relaxeze cititorul, ci mai ales să îl educe emoțional și spiritual, însă folosind un set minimal de mijloace.
Dincolo de evoluția admirabilă a personajelor, grădina secretă rămâne o metaforă puternică, al cărei mesaj peste timp este acela că, atât în sensul cel mai concret, dar și in cel spiritual, în viață semeni ceea ce culegi - fie că este vorba de grădina faptelor tale de zi cu zi, fie că ne referim la cea a gândurilor, a sufletului.
Dacă mai adaug faptul că această carte, citită și, deopotrivă iubită de generații întregi de copii și tineri, beneficiază de o traducere excelentă în versiunea editurii Predania, dar și de câteva ecranizări reușite, e ca și cum aș spune că timpul dedicat parcurgerii acesteia, alături de copii ar putea fi una din cele mai bune investiții ale acestei veri.
Cristian Imbrea
Anne („cu e,” cum insistă chiar ea adesea să se prezinte) a cucerit lumea. Mai întâi, lumea cititorilor, care nu s-au îngrămădit să afle și părerea criticilor. Astăzi, la aproape optzeci de ani de la moartea sa, creatoarea lui Anne de la Green Gables, scriitoarea canadiancă Lucy Maud Montgomery se bucură de tot mai multă atenție și din partea criticilor literari din lumea întreagă.
Scrierile ei fiind publicate și republicate, atât criticii, cât și admiratorii încearcă o repoziționare a scriitoarei nord-americane și o redescoperă ca pe o minunată autoare de scrisori, jurnale, autobiografii, poezii, povestiri și nuvele, pe lângă romanele care au făcut-o nemuritoare pe Anne, fetița pornită să cucerească lumea din Casa cu frontoane verzi. În mare parte datorită noilor scrieri ieșite de sub tipar, dar și a popularității în continuă creștere, din ce în ce mai mulți membri ai cercurilor literare academice se apleacă cu mai mult interes asupra creațiilor scriitoarei Lucy Montgomery, ca și spre o analiză mai profundă a vieții sale și mai ales a contextului său istoric.
Volumul de față, un cadou de Crăciun în sine, aduce în fața cititorului un buchet de șaisprezece povestiri despre inimitabila Sărbătoare a Nașterii Domnului, așa cum este ea trăită pe pământ canadian. Pe lângă două capitole extrase din seria Anne, celelalte povestiri sunt absolut originale și au fost adunate inițial de Rea Wilmshurst în ultimul din cele opt volume de antologie a nuvelelor și povestirilor rămase nepublicate până atunci.
Întregul volum e o gură de aer proaspăt, trasă în piept fără mască. Tânărul cititor care identifică astăzi Sărbătoarea Crăciunului cu abundența de reclame la băuturi carbogazoase, cu sintagma „luna cadourilor” și goana după darurile sugerate de spoturile comerciale, va fi încântat să afle că poți avea parte de „cel mai plăcut Crăciun” într-un vagon înzăpezit în pustiu, petrecut alături de oameni pe care i-ai cunoscut de câteva ceasuri, aidoma personajelor din povestirea Mătușa Cyrilla și coșul de Crăciun.
Spiritualitatea creștină e plină de paradoxuri, și volumul de față nu face excepție. În mod paradoxal, deși în niciuna din cele șaisprezece povestiri despre Sărbătoarea Crăciunului nu apare numele Mântuitorului, fiecare silabă respiră învățăturile Domnului nostru Iisus Hristos, Cel a cărui naștere o sărbătorim de Crăciun: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” /Matei 25, 35-36/ Acestea toate și, mai presus de ele, iertarea, sunt cadourile pe care și le fac unii altora personajele povestirilor lui Lucy Maud Montgomery.
Volumul începe firesc cu un capitol al bildungsromanului, Anne – Casa cu frontoane verzi, vol. 2, prilej cu care cei familiarizați cu eroii romanului se vor bucura să-i revadă pe, uneori, mult prea puritana Marilla și pe blajinul Matthew Cuthbert, ajutați de neobosita doamnă Lynde. Cei care descoperă abia acum universul lui Maud Montgomery au ocazia ideală de a pregusta din acea minunată lume veche, în care respectarea unor tradiții și obiceiuri generează pacea comunității. Scena de la băcănie, în care Matthew cumpără fără să vrea zece kilograme de zahăr brun, deloc necesar în gospodărie în acele momente, este într-adevăr delicioasă.
Deși povestirile ce urmează par, la prima „lectură,” destul de moralizatoare, gustul pe care îl resimțim după lectură este cel de lume ideală, de lume în care ne-ar plăcea tuturor să trăim. Și, cel mai important, ceea ce ne șochează este faptul că am putea trăi cu toții în această lume. Totul depinde numai de noi ca lumea noastră să fie ceea ce ne dorim să fie.
În Crăciun la Red Butte, Teodora face dovada sacrificiului care nu rămâne nerăsplătit, cu precădere atunci când nu aștepți răsplata. Tânăra renunță la singura amintire rămasă de la fratele său, lovit de „febra aurului,” pentru a pune ceva pe masa de Crăciun a familiei sale de adopție. Răsplata e mult mai mare decât și-ar fi imaginat. Chiar dacă finalul e unul așteptat, ca de fapt în toate povestirile, tema jertfei ne încălzește mereu inimile.
O temă definitorie pentru micro-universul creat de Montgomery în toată opera sa este cea a înstrăinării, a răcirii dintre membrii aceleași familii sau dintre prieteni de-o viață, care se termină, în mod firesc, printr-o împăcare survenită de multe ori în urma unei întâmplări, a unei aparente greșeli comise de cineva. Concluzia este că „greșelile nu sunt întotdeauna ceva rău,” după cum ne spune Mary Young în finalul povestirii Sfârșitul vrajbei în familia Young. Rețeta e aplicată cu succes și în Încurcătură de Crăciun, Familia Falsom și masa de Crăciun și Unchiul Richard și masa de Anul Nou.
Tema erorii care are consecințe binefăcătoare reapare și în povestirea Ida și tortul de Anul Nou, a cărei atmosferă de viață în mediul studențesc, de trai la comun, este apoi reluată în Inspirație de Crăciun.
Mătușa Cyrilla și coșul de Crăciun este cea mai savuroasă povestire din volum, iar savoarea este dată nu numai de bunătățile din coșul mătușii, ci în primul rând, de mătușa Cyrilla însăși. Coșul mătușii, atât de detestat de Lucy Rose pentru că o face să pară „de la țară” atunci când merge la oraș, e cel care salvează Crăciunul când rămân blocate în tren, în mijlocul pustietății în noaptea de Ajun, alături de alți călători, până în urmă cu câteva ceasuri niște necunoscuți.
Mătușa Cyrilla este cel mai savuros personaj din volum pentru că nu se rușinează de obârșia ei, de faptul că e „de la țară,” ci e pe deplin conștientă de valorile primite tocmai prin originile sale și de faptul că cel mai important lucru în viață este să vrei să faci bine și să fii bun și darnic cu oricine îți iese în cale: Eteee, mă doare pe mine-n cot de cum arată, răspunse cu calm mătușa Cyrilla. Și o fi el o bătaie de cap, nu zic nu, da’-i a mea, și pentru alții e o plăcere. Edward și Geraldine poate n-au nevoie, știu, da’ poate că alții au. Și dacă ți-o fi rușine să mergi pe lângă o bătrână de la țară cu un coș ca de la țară, n-ai decât să rămâi mai la coadă, ca să zic așa. Descrierea coșului cu bunătăți e iarăși plină de încântare: Și-acu’, ia să vedem, zise mătușa Cyrilla, cu o expresie preocupată, bătând cu vârful degetului arătător, grăsuliu și plin de crăpături, în masa albă de bucătărie, ce să iau cu mine? În primul rând tortul de fructe – lui Edward îi place tortul meu de fructe... și-apoi limba fiartă... și cele trei plăcinte cu carne, că oricum, ori se strică până ne-ntoarcem, ori le mănâncă unchiu-tu de i se face rău – plăcintele cu carne îs moartea lui... și ulcica aia de smântână – cât o fi ea de stilată Geraldine, da’ niște smântână adevărată tre’ să mănânce, Lucy Rose... și înc-o sticlă din oțetu’ meu de zmeură. Platoul cu jeleuri și gogoși o să le placă la copii și mai astupă crăpăturile, și să-mi aduci cutia cu bomboane cu lapte din cămară... și punga aia de acadele pe care a adus-o aseară unchiu-tu de la magazin. Și mere, desigur... vreo cinci-șase chile din alea bune... și un borcănel din dulceața mea de prune... lui Edward o să-i placă. Și niscaiva sandvișuri și-un chec. S-avem pentru noi o gustare. Și cu asta am terminat cu de-ale gurii. Deasupra pun cadourile pentru ăia mici. O păpușă pentru Daisy și o bărcuță pe care-a făcut-o unchiu-tu pentru Ray și câte o batistă de dantelă pentru gemeni, și căciulița croșetată pentru bebeluș. Mai e ceva? Surprinzător da, mai e ceva. În coș mai e loc. Pentru că, iarăși paradoxal, adevăratele bunătăți din această povestire nu sunt cele atât de îmbietoare din coșul mătușii, ci sunt reprezentate de Bunătatea însăși, ce se naște din pieptul ’tușii Cyrilla.
Masa de Crăciun din trenul izolat de lume este mai ales plină de savoare pentru cititorul român, familiarizat cu nuvelele lui Ioan Al. Brătescu-Voinești. Nicolae Steinhardt folosește termenul de „comesenie” pentru a relata o scenă asemănătoare din nuvela Călătorului îi șade bine cu drumul, nuvelă în care barierele dintre eroi sunt depășite de atitudinea din timpul mesei:
– Mă Năiță, dacă mă iubești, ia de aici bucățica asta grasă.
– Mă Pitache, să mă îngropi, gustă colea, să zici că n-ai mâncat de când ești.
Bucuria de a dărui este tema dezvoltată de povestirea Crăciunul familiei Osborne. Copiii unei familii înstărite urăsc Crăciunul, care pentru ei înseamnă aceiași musafiri plictisitori în fiecare an și cadouri de care se satură repede, pentru că ei au de toate în fiecare zi de peste an: Crăciunul e doar o mare plictiseală – o plictiseală în toată regula. Verișoara lor le readuce farmecul Crăciunului, dezvăluindu-le bucuria de a dărui celor care nu au. Tema este reluată, cu unele variații, în povestirea Cadourile Clorindei.
Cea mai sentimentală povestire este O amintire de neșters, în care domnișoara Avis, o făptură îndrăgită de toți membrii familiei, nu poate fi uitată de cei dragi.
Cei care au citit cu sufletul la gură Anne – Casa cu frontoane verzi, Anne – Învățătoare în Avonlea și Anne – Vacanțe pe Insulă au ocazia să descopere un capitol din următorul volum al seriei, Anne – Casa plopilor fremătători. Este vorba de capitolul Katherine Brooke vine la Green Gables. E povestea unei tinere neprietenoase, nefericite care, într-un mediu propice creat de Anne, revine la sentimente mai bune. Povestirea are menirea de a oferi speranța că întotdeauna totul se poate schimba în bine.
Lăsând cititorului plăcerea de a descoperi și celelalte povestiri, nu putem decât să vă dorim un Crăciun cu adevărat fericit, plin de pace și bucuria iubirii aproapelui și, nu în ultimul rând, de bucuria dăruirii bunătăților pe care Dumnezeu, în mărinimia Sa, ni le-a dăruit nouă.
Pr. Dan Bădulescu
Fritjof Tito Colliander (1904-1989) este un scriitor de origine suedeză, cetățean finlandez, născut la Helsinki, dar care și-a petrecut copilăria în Rusia, având la Petersburg o doică rusoaică, și care a devenit apoi, la vârsta de treisprezece ani, martor al revoluției bolșevice. Cu mari sacrificii și cu o dureroasă rană sufletească, familia sa reușește să se întoarcă în Finlanda, unde începe o „viață nouă” dar lipsită de orice sens, după părerea copilului Tito.
După o adolescență frustrată, – a avut piciorul imobilizat în ghips câțiva ani, – după nenumăratele încercări ale familiei de a porni vreo afacere cât de cât rentabilă, după pierderea părinților, tânărul finlandez, purtat de o dorință de viață specifică celor ce trăiesc la interferența marilor întinderi de zăpadă cu civilizația europeană, călătorește mult și duce o viață boemă. Scrie enorm, devine corespondent de presă, cunoaște mulți oameni, reușește să obțină premiul de stat al scriitorilor finlandezi pentru romanul „Taina.”
În plină maturitate descoperă printr-o fericită întâmplare viața ortodoxă, pe care și-o amintește vag, din copilăria petrecută la Petersburg. Într-una din nenumăratele sale călătorii ajunge la Mănăstirea Peciarsca, aflată pe atunci, în tânăra republică independentă, Estonia. Din anul 1937 se convertește cu familia sa la Ortodoxie.
Bulversarea sufletească petrecută în acele zile de deosebită fericire, trecerea de la un ateism atenuat de o puternică sensibilitate artistică la credința pe care și-ar fi dorit-o în mai multe rânduri, este redată într-unul din multele sale romane autobiografice, numit „Aproape” (Nära în original).
Trăiri sufletești de tipul „drumul Damascului” au mai fost poate exprimate în literatură, dar copleșitoarea simplitate și sinceritate cu care un contemporan își „pune pe tavă” sufletul său, într-o oarecare spovedanie în fața lumii întregi, este demnă de toată atenția, într-o omenire modernă sfâșiată de ateism, și neopăgânism pietist.
Din acest moment scriitorul devine și un mare apărător al Ortodoxiei, traduce în finlandeză și în suedeză comori ale Ortodoxiei, prima sa lucrare de acest fel fiind Acatistul Maicii Domnului. În paralel cu continuarea activității sale de scriitor, obținând alte două premii de stat, pentru romanele de inspirație religioasă Korståget („Cruciada”) și Förbarma Dig („Doamne miluiește”), Tito Colliander devine în anii ‘50, unicul profesor de religie ortodoxă în limba suedeză. După studii de dogmatică și liturgică, este invitat la Universitatea din Uppsala pentru a face o prezentare a Ortodoxiei pentru publicul suedez, insistând asupra Patericului și Părinților pustiei.
Această amprentă religioasă specială l-a marcat destul de mult, și, simțindu-se atât de departe de starea sufletească a ascetului, dar și dorind-o cu putere, își scrie un „program” în felul specific al omului din nord, în care își propune exercițiul ascezei. Așa a luat naștere mica lucrare Asketernas Väg („Calea asceților”) care, însuflețită de pana scriitorului devine operă de artă.
Scrierile sale au început, din anii ‘50, să fie traduse în norvegiană, germană și olandeză. Viața sa religioasă s-a desfășurat în jurul Mănăstirii Noul Valaam din Finlanda, unde călătorea destul de des împreună cu familia, mănăstire pe care a ajutat-o cât a putut în vremea când era amenințată de a deveni pustie, iar apoi un simplu obiectiv turistic, și o amintire.
Din lungile convorbiri cu părintele său duhovnicesc, Joann, au luat naștere diferite lucrări, inundate de un talent deosebit, și de o credință vie, a unui trăitor în luptă continuă cu cele lumești, într-o vreme când, în nordul Europei se desfășura așa numita „revoluție sexuală” concomitent cu marea mulțumire a popoarelor nordice, de a atinge un înalt nivel de dezvoltare materială, și bunăstare socială, cu alte cuvinte, un trai lumesc fericit.
Lucrarea Credința și concepția de viață ortodoxă apărută în premieră în România, a văzut lumina zilei la Stockholm în anul 1951, sub titlul Grekiskortodox tro och livsyn. Prezenta traducere s-a făcut după ediția a treia (1995), și a evitat deliberat titulatura de „greco-ortodoxie,” deoarece aceasta sună nepotrivit în românește, fiind o terminologie ce nu lămurește nimic pentru cititorul român, ajungând mai degrabă a-l deruta.
Ca și cealaltă capodoperă a scriitorului suedez, Calea asceților și lucrarea de față s-a adresat în primul rând publicului laic scandinav, urmărind a face cunoscute – așa cum arată și titlul – credința și concepția de viață ortodoxe, atât de exotice și puțin cunoscute în acele ținuturi. Misiunea ortodoxiei ruse, ce a dat atâtea roade în Occidentul secolului XX, a fost în Suedia extrem de firavă. Nici celelalte neamuri ortodoxe: greci, români, finlandezi, sârbi etc. nu au reușit o prezență mai notabilă, fenomen datorat unor cauze cultural-duhovnicești mai complicate, a căror analiză nu interesează în iconomia prezentei lucrări. Dar, ca și în cazul Căii asceților se poate constata, fără nicio exagerare, „sobornicitatea,” „catolicitatea” micului op, calitatea de a fi universal valabil în timp și spațiu. Cititorul român contemporan , laic ortodox, mai ales din mediile citadine, va găsi (în cazul că este flămând și însetat după cele duhovnicești), o hrană duhovnicească.
Primele ediții ale acestor două cărți pe care le-am unit în acest volum au apărut în anul 2002 la Editura Scara din București.
nespus superioară surogatelor culturale, ce au venit în ultimii ani spre a amăgi potolirea acestui apetit.
Ar fi de amintit că valoarea duhovnicească și teologică a autorului este dublată de condeiul plin de talent al scriitorului. Și acest lucru se simte în prezentarea atât de vie și organică a Ortodoxiei, ce evită accentele uscate și chiar de-a dreptul plicticoase ale unor manuale și catehisme ortodoxe contemporane, impregnate de duhul raționalismului scolastic și al protestantismului. Nu vom găsi deci definiții, întrebări și răspunsuri, ci o hrană vie, cu efect de durată garantat.
Calea asceților a cunoscut din 1967 mai multe ediții, fiind tradusă în mai multe limbi. Scrisă precum am mai arătat în mediul scandinav al anilor ‘60, ea se adresează în primul rând acelor cititori de sorginte luterană însă puternic secularizați. Încercarea lui Tito Colliander de a insera Patericul și Filocalia în acest mediu este cu totul lăudabilă. Desigur că distanța dintre cele două lumi pare enormă, iar aplicarea ascezei în afara pustiei nitrice și în mijlocul „pustiei” citadine a secolului nostru poate isca unele nedumeriri în privința atitudinilor recomandate. Astfel, este știut că în societatea suedeză de astăzi contactele umane la nivelul elementar – rude, vecini, prieteni – au devenit din ce în ce mai precare, ajungându-se chiar până acolo când au fost găsite persoane decedate de o lună în apartamentul lor din bloc în plin oraș, fără știința vecinilor sau a rudelor! Ori în acest caz vizitele și contactele umane nu ar trebui rărite, ele nefiind atât de dăunătoare. Considerăm ca o opinie personală faptul că, mai ales pentru cititorul român, este mai ziditoare întărirea vieții comunitare bisericești cu legături umane duhovnicești sporite. De asemenea la capitolul ascultare și tăierea voii proprii ni s-a părut cumva forțată extensia dată de autor – ascultarea aproape necondiționată a celor din jur. În tradiția Patericului această ascultare fără rezerve se cuvenea „bătrânului” îmbunătățit, duhovnicului, și chiar și atunci nu era vorba de o ascultare „oarbă,” ci de ascultare luminată de discernământ sau dreaptă judecată.
Aceste mici observații nu micșorează desigur valoarea lucrării, și anume, de a lega firul tradiției ascetice de viața cotidiană citadină, două lucruri atât de îndepărtate în timp și în duh. Cu atât mai mult, valoarea lucrării se impune acum, când setea legitimă de asceză și mistică a creștinilor secularizați de astăzi este întâmpinată prompt de un larg evantai de pseudo-asceze și mistici de tip new-age.
Viața lui Tito Colliander se aseamănă unui șuvoi tumultuos de ispite de care a avut parte din belșug încă din copilărie. Experiența sa bogată de viață, așa cum a fost descrisă în lucrările autobiografice și-a spus în cele din urmă cuvântul, deoarece, după cum se cunoaște din învățătura ascetică, toate experiențele sunt valorificate și potențate pe deplin doar în Hristos, în Biserică. Ceea ce este de remarcat în continuare, este faptul că lucrarea Calea Asceților în tot duhul și etosul ei, se opune total etosului societății suedeze contemporane. Așa-zisul „model suedez” atât de lăudat și invidiat de atâta lume, constă în fapt în aplicarea social-democrației, un socialism îmbelșugat și cu „față umană.”
Bunăstarea este repartizată într-un mod cât se poate de echitabil, sărăcia și cerșetoria sunt eradicate. Statul cu organismele sale centrale (guvern, parlament) și locale se implică din plin în organizarea vieții social-economice. Birocrația și planificarea sprijinită de un sistem avansat de computerizare, joacă un rol dominant. Infracțiunile (crime, furturi, droguri, violuri etc.) sunt ținute sub un control eficient, ceea ce dă impresia siguranței cetățeanului.
Toate aceste elemente ar putea fi poate considerate pozitive. Însă avantajele sociale, economice și tehnologice au fost obținute cu prețul unei înapoieri duhovnicești deplorabile. S-a ajuns până acolo încât suedezii să fie „mândri” de secularizarea lor. Acest ateism mascat sub numele de agnosticism, umanism sau materialism, a dus în anii ’70 -‘80 la reacții de tip new age, suedezii fiind acum mândri de păgânătatea lor! Secularismul și păgânismul se opun din răsputeri „căii asceților” așa cum au predat-o Mântuitorul, Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți, ajungând până la asceții zilelor noastre.
Societatea suedeză contemporană s-a depărtat între timp de modelul social-democrat, fiind supusă globalizării de tip american, și aproape constrânsă să intre în Uniunea Europeană. Acest model „euro-atlantic” este cel al societății de consum, chiar dacă este vorba despre un consum raționalizat și moderat de ideologia ecologistă de protejare a mediului. Ecologia și, mai ales, psihologia contemporană, îl îndeamnă pe om din răsputeri spre un stil de viață hedonist, stil pentru care ascetica și mistica reprezintă dușmanii de moarte. Tocmai acest lucru face ca lucrarea lui Tito Colliander să capete o valoare sporită, având în vedere mediul în care și pentru care a fost alcătuită.
În viața sa tumultoasă de care vorbeam, Tito Colliander a avut de luptat cu erezia (era botezat luteran), necredința, ca rod al mediului și educației, bolile și accidentele, sărăcia din unele perioade, dificultățile legate de identitatea națională și lingvistică (etnic suedez născut în Finlanda și trăit în Rusia), boema și alcoolismul din perioada franceză, probleme familiale și profesionale. Biruința lui finală asupra tuturor acestor ispite poate fi luată ca o dovadă ziditoare pentru oricine se aseamănă întrucâtva lui, că „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.” /Luca 18, 27/
Sfaturile duhovnicești fiind cele ale Sfinților Părinți, au o actualitate perenă în timp și spațiu. Hedonismul a cuprins după revoluție și societatea noastră româneacă. De aceea, socotim cartea Calea asceților ca fiind ziditoare și de folos imediat celor ce vor să-și ia crucea și să-i urmeze lui Hristos pe calea cea strâmtă și cu scârbe, ce duce însă negreșit în Împărăția Cerurilor!
Pr. Dan Bădulescu
București, 30 noiembrie 2001
La prăznuirea Sfântului Apostol Andrei,
cel Întâi-chemat Ocrotitorul României
Ioan Adrian Popa
Sigur vă amintiţi fraza cu tâlc a stareţului Tadei de la Mânăstirea Vitovniţa „cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”. Că aşa stau lucrurile se poate convinge oricine lecturând o carte între cărţi, „Gânduri despre bine şi rău”, izvorâtă din bogata experienţă duhovnicească şi viaţa greu încercată a Sfântului Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei. Supranumit, pe drept, Noul Gură-de-Aur al secolului XX”, ierarhul sârb le vorbeşte, uneori tunător, alteori şoptit, tuturor acelora ce au urechi de auzit şi minte disponibilă a înţelege despre realităţi dintre cele mai diverse. Nimic nu scapă vigilenţei autorului, deoarece prin acest volum, tradus şi retradus în română, editat şi reeditat, semn al succesului editorial, el aduce înaintea cititorilor tematici precum: fericirea şi nefericirea, raiul şi iadul, patima şi virtutea, adevărul şi minciuna, credinţa şi necredinţa, prietenia şi vrăjmăşia, câştigul şi paguba, lauda şi defăimarea, optimismul şi pesimismul, viaţa şi moartea, pământul şi cerul, plăcerea şi suferinţa, egoismul şi eroismul, iubirea şi ura, oamenii şi animalele.
În nişte timpuri în care mulţi încearcă să fie în centrul atenţiei pretinzând că pot salva lumea, Sfântul Nicolae Velimirovici vine, ca un păstor de suflete ce a fost pe pământ şi este şi acum din înaltul Împărăţiei cerurilor, să ne certifice faptul că „cel mai folositor om pentru popor nu este întotdeauna acela care este cel mai văzut şi despre care tot poporul aude vorbindu-se, ci adesea-i acela care, ascuns ca şi conştiinţa, se roagă lui Dumnezeu pentru popor şi pe care Dumnezeu îl ascultă”. El se străduieşte să-l convingă pe omul contemporan să nu se mai zbată atât de mult în a le căuta pe cele „trecătoare ca fumul”, ci a se alipi de cele nestricăcioase prin care se poate dobândi mântuirea sufletului. Şi, pentru că pe planetă se derulează, la cote feroce, zbaterea pentru supravieţuire, ne e oferită soluţia înţeleaptă: „Să nu crezi în marea iluzie care se numeşte lupta pentru viaţă. Această vorbă are înţeles numai dacă înseamnă luptă pentru Dumnezeu, altfel este lipsită de înţeles. Iar pentru cel ce şi-a găsit viaţa în Dumnezeu nu mai este nicio luptă pentru viaţă”.
Mai acătării ca niciodată parcă, împrejurul nostru se învârt binele şi răul. Oare avem capacitatea de-a discerne între ele? De cele mai multe ori, din păcate, nu. Gesturile ne sunt stângace, judecăţile confuze, vorbele tremurânde, sentimentele îndoielnice. Ne-am pierdut obiceiul de-a întreprinde cele plăcute lui Dumnezeu, dar am atins apogeul dezrădăcinării din pământul roditor al credinţei în Cel ce ne-a creat. Dacă am stăvili risipirea în nimicuri ce ne-a cuprins, am realiza că „bunătatea este departe văzătoare şi desluşeşte pricinile cele mai îndepărtate; răutatea este mioapă şi vede pricinile cele mai apropiate”. Tot ce săvârşim sub soare îşi are ca punct de pornire gândurile. Dacă ele ne sunt putrede, cum să ne fie faptele sănătoase? Pentru a pune trainică temelie comportării tale zilnice, ia aminte, omule: „Gândurile tale care nu se plimbă prin cer rămân slăbănoage şi neputincioase. Cuvintele tale care nu se izbesc de cer vor rămâne fără răsunet şi vor fi precum o prăvălire de stânci, care tulbură cele dimprejur şi nu aduc nimic bun văii”!
Iată cum ne poate vorbi peste decenii cineva care a fost om ca şi noi, dar care s-a ridicat deasupra vremurilor sale îmbrăcând haina sfinţeniei şi devenind astfel un reper al Ortodoxiei de pretutindeni. Simţi tu oare, iubite creştine, că trăieşti în lume ca într-o temniţă? O, dar Vlădica Nicolae a fost închis la propriu în lagărul de la Dachau! A avut însă forţa să privească prin fereastra temniţei ca să-L vadă pe Dumnezeu. Găseşte şi tu curajul ăsta! Lasă-te pătruns de gândurile acestui ierarh între ierarhi şi fă din temniţa în care unii vor să te zăvorască lan auriu prin care să poţi zburda spre a te întâlni cu Dumnezeu! El este „roata cea mai mare din sufletul omului” care poate linişti într-o clipă larma făcută de toate celelalte roţi mici.
Cosmina Tămaș
Într-o toamnă, in vremea liceului, unul dintre profesori ne-a intrebat pe fiecare in parte ce carte am citit in vacanța de vară (da, pe atunci majoritatea liceenilor citeau dincolo de bibliografia obligatorie). Am răspuns simplu că citisem cartea ,,Înger luptător". Ce stiam despre autoare? Doar ca primise in 1938 premiul Nobel pentru literatură. Presupoziția profesorului a fost că acea carte, absolut anonimă, cu puternice note biografice, despre un misionar creștin din China nu avusese cum să îmi placă. Ba îmi plăcuse.
Acum, după aproape 30 de ani, in care lecturile mele s-au îmbogățit substanțial, s-a întâmplat să citesc ,,Îngerul din mahala", o carte cu iz de alt veac, și care îmi amintește oarecum de cartea despre care pomeneam mai sus, prin atmosfera marcată de misionarismul social-religios specific societății americane de la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX. Autoarea cărții, Grace Livingston Hill nu se numără printre premianți Nobel, nu am cunoștință să figureze în nicio bibliografie școlară și nu sunt mulți cititorii zilelor noastre care ar alege un asemenea titlu pentru lecturile lor de vacanță.
Totuși, timpul petrecut în fața unei astfel de cărți este un timp câștigat, fie și numai pentru portretele realiste, atât de convingător conturate de autoare, ca să nu mai pomenesc de pasajele descriptive meticulos alcătuite sau de atenția sporită pentru detalii.
Se pare că numeroasele cărți semnate de această autoare sunt rodul unei conștiințe misionare fervente. Dar bucuria cititorului care se află în fața unor personaje cu principii dintre cele mai înalte nu poate fi micșorată de tezismul cărții, căci personajele sunt credibile și au puterea să inspire copii, adolescenți sau persoane mature, tocmai prin puterea exemplului, într-o lume în care nici principiile înalte, nici caracterele care le dau viață nu mai sunt la mare căutare.
Sigur, azi e la modă voluntariatul pentru cauze din cele mai diverse, având la temelie motivații foarte diferite între ele. Dar, când inițiatorul unei schimbări sociale își depășește condiția umană printr-o educație academică solidă, împletită cu principii morale creștine, și își desăvârșește caracterul printr-un exercițiu de autoeducație demn de toată admirația, abia atunci acesta devine un model credibil pentru ceilalți. Un astfel de personaj complex, tenace, principial, onest, uman și, prin toate acestea puternic inspirațional este Michael Endicott, ,,ingerul din mahala", care, după ce a fost salvat dintr-un mediu in care era sortit unei vieți precare, nu a avut odihnă până când nu a făcut și el asemenea, cu cei printre care crescuse de mic.
Citind această carte, m-am întrebat, oarecum retoric, care îi vor fi fiind cititorii, azi? Școala recomandă altfel de lecturi, din rațiuni pe care nu le comentez aici. Marketingul editorial impune cititorilor cărți care sunt, în mare parte, răspunsul scriitorilor la cerea pieței. Tinerii, atâția câți mai sunt și câți nu au fost încă biruiți de ecrane, de Netflix și de alte forme de social media, deși pot fi încă modelați, aleg pentru clipele lor de răgaz un alt gen de literatură. Atunci, cine mai citește acest gen de literatură, aparent anacronic?
Sunt convinsă că, dacă ar fi promovată cu mai mult aplomb, această literatură și-ar ,,crește", în timp, propriul public, unul care are curajul de a mărturisi că ,,nu numai cu pâine va trăi omul" și care își va hrăni această nevoie sufletească reală, inclusiv cu texte literare (mai mult sau mai puțin ficționale) în ale căror valori intrinseci sufletul omenesc se oglindește precum în cea mai vie și mai limpede apă, în undele căreia se luminează și se curățeste neîncetat.
Cosmina Tămaș
Într-o toamnă, in vremea liceului, unul dintre profesori ne-a intrebat pe fiecare in parte ce carte am citit in vacanța de vară (da, pe atunci majoritatea liceenilor citeau dincolo de bibliografia obligatorie). Am răspuns simplu că citisem cartea ,,Înger luptător". Ce stiam despre autoare? Doar ca primise in 1938 premiul Nobel pentru literatură. Presupoziția profesorului a fost că acea carte, absolut anonimă, cu puternice note biografice, despre un misionar creștin din China nu avusese cum să îmi placă. Ba îmi plăcuse.
Acum, după aproape 30 de ani, in care lecturile mele s-au îmbogățit substanțial, s-a întâmplat să citesc ,,Îngerul din mahala", o carte cu iz de alt veac, și care îmi amintește oarecum de cartea despre care pomeneam mai sus, prin atmosfera marcată de misionarismul social-religios specific societății americane de la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX. Autoarea cărții, Grace Livingston Hill nu se numără printre premianți Nobel, nu am cunoștință să figureze în nicio bibliografie școlară și nu sunt mulți cititorii zilelor noastre care ar alege un asemenea titlu pentru lecturile lor de vacanță.
Totuși, timpul petrecut în fața unei astfel de cărți este un timp câștigat, fie și numai pentru portretele realiste, atât de convingător conturate de autoare, ca să nu mai pomenesc de pasajele descriptive meticulos alcătuite sau de atenția sporită pentru detalii.
Se pare că numeroasele cărți semnate de această autoare sunt rodul unei conștiințe misionare fervente. Dar bucuria cititorului care se află în fața unor personaje cu principii dintre cele mai înalte nu poate fi micșorată de tezismul cărții, căci personajele sunt credibile și au puterea să inspire copii, adolescenți sau persoane mature, tocmai prin puterea exemplului, într-o lume în care nici principiile înalte, nici caracterele care le dau viață nu mai sunt la mare căutare.
Sigur, azi e la modă voluntariatul pentru cauze din cele mai diverse, având la temelie motivații foarte diferite între ele. Dar, când inițiatorul unei schimbări sociale își depășește condiția umană printr-o educație academică solidă, împletită cu principii morale creștine, și își desăvârșește caracterul printr-un exercițiu de autoeducație demn de toată admirația, abia atunci acesta devine un model credibil pentru ceilalți. Un astfel de personaj complex, tenace, principial, onest, uman și, prin toate acestea puternic inspirațional este Michael Endicott, ,,ingerul din mahala", care, după ce a fost salvat dintr-un mediu in care era sortit unei vieți precare, nu a avut odihnă până când nu a făcut și el asemenea, cu cei printre care crescuse de mic.
Citind această carte, m-am întrebat, oarecum retoric, care îi vor fi fiind cititorii, azi? Școala recomandă altfel de lecturi, din rațiuni pe care nu le comentez aici. Marketingul editorial impune cititorilor cărți care sunt, în mare parte, răspunsul scriitorilor la cerea pieței. Tinerii, atâția câți mai sunt și câți nu au fost încă biruiți de ecrane, de Netflix și de alte forme de social media, deși pot fi încă modelați, aleg pentru clipele lor de răgaz un alt gen de literatură. Atunci, cine mai citește acest gen de literatură, aparent anacronic?
Sunt convinsă că, dacă ar fi promovată cu mai mult aplomb, această literatură și-ar ,,crește", în timp, propriul public, unul care are curajul de a mărturisi că ,,nu numai cu pâine va trăi omul" și care își va hrăni această nevoie sufletească reală, inclusiv cu texte literare (mai mult sau mai puțin ficționale) în ale căror valori intrinseci sufletul omenesc se oglindește precum în cea mai vie și mai limpede apă, în undele căreia se luminează și se curățeste neîncetat.
Cosmina Tămaș
Într-o toamnă, in vremea liceului, unul dintre profesori ne-a intrebat pe fiecare in parte ce carte am citit in vacanța de vară (da, pe atunci majoritatea liceenilor citeau dincolo de bibliografia obligatorie). Am răspuns simplu că citisem cartea ,,Înger luptător". Ce stiam despre autoare? Doar ca primise in 1938 premiul Nobel pentru literatură. Presupoziția profesorului a fost că acea carte, absolut anonimă, cu puternice note biografice, despre un misionar creștin din China nu avusese cum să îmi placă. Ba îmi plăcuse.
Acum, după aproape 30 de ani, in care lecturile mele s-au îmbogățit substanțial, s-a întâmplat să citesc ,,Îngerul din mahala", o carte cu iz de alt veac, și care îmi amintește oarecum de cartea despre care pomeneam mai sus, prin atmosfera marcată de misionarismul social-religios specific societății americane de la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX. Autoarea cărții, Grace Livingston Hill nu se numără printre premianți Nobel, nu am cunoștință să figureze în nicio bibliografie școlară și nu sunt mulți cititorii zilelor noastre care ar alege un asemenea titlu pentru lecturile lor de vacanță.
Totuși, timpul petrecut în fața unei astfel de cărți este un timp câștigat, fie și numai pentru portretele realiste, atât de convingător conturate de autoare, ca să nu mai pomenesc de pasajele descriptive meticulos alcătuite sau de atenția sporită pentru detalii.
Se pare că numeroasele cărți semnate de această autoare sunt rodul unei conștiințe misionare fervente. Dar bucuria cititorului care se află în fața unor personaje cu principii dintre cele mai înalte nu poate fi micșorată de tezismul cărții, căci personajele sunt credibile și au puterea să inspire copii, adolescenți sau persoane mature, tocmai prin puterea exemplului, într-o lume în care nici principiile înalte, nici caracterele care le dau viață nu mai sunt la mare căutare.
Sigur, azi e la modă voluntariatul pentru cauze din cele mai diverse, având la temelie motivații foarte diferite între ele. Dar, când inițiatorul unei schimbări sociale își depășește condiția umană printr-o educație academică solidă, împletită cu principii morale creștine, și își desăvârșește caracterul printr-un exercițiu de autoeducație demn de toată admirația, abia atunci acesta devine un model credibil pentru ceilalți. Un astfel de personaj complex, tenace, principial, onest, uman și, prin toate acestea puternic inspirațional este Michael Endicott, ,,ingerul din mahala", care, după ce a fost salvat dintr-un mediu in care era sortit unei vieți precare, nu a avut odihnă până când nu a făcut și el asemenea, cu cei printre care crescuse de mic.
Citind această carte, m-am întrebat, oarecum retoric, care îi vor fi fiind cititorii, azi? Școala recomandă altfel de lecturi, din rațiuni pe care nu le comentez aici. Marketingul editorial impune cititorilor cărți care sunt, în mare parte, răspunsul scriitorilor la cerea pieței. Tinerii, atâția câți mai sunt și câți nu au fost încă biruiți de ecrane, de Netflix și de alte forme de social media, deși pot fi încă modelați, aleg pentru clipele lor de răgaz un alt gen de literatură. Atunci, cine mai citește acest gen de literatură, aparent anacronic?
Sunt convinsă că, dacă ar fi promovată cu mai mult aplomb, această literatură și-ar ,,crește", în timp, propriul public, unul care are curajul de a mărturisi că ,,nu numai cu pâine va trăi omul" și care își va hrăni această nevoie sufletească reală, inclusiv cu texte literare (mai mult sau mai puțin ficționale) în ale căror valori intrinseci sufletul omenesc se oglindește precum în cea mai vie și mai limpede apă, în undele căreia se luminează și se curățeste neîncetat.
Cosmina Tămaș
În plină vreme de pregătire trupească și sufletească, prilejuită de așteptarea fremătătoare a Praznicului Sfintei Învieri, editura Predania ne aduce în dar o carte frumoasă, emoționantă, necesară și folositoare. Este vorba de volumul intitulat în chip inspirat ,,Ziua în care Dumnezeu a biruit moartea", perechea cărții,,Ziua în care Dumnezeu S-a făcut Om".
Fără a repeta detaliat relatarea biblică a minunii Învierii lui Hristos, această mică bijuterie literară și vizuală oferă detalii de natură complementară referatului biblic, menite să ne apropie inimile de zorii acelei duminici, în care femeile mironosițe s-au învrednicit să fie martore și mărturisitoare ale adevărului celui veșnic al biruinței lui Hristos asupra morții. Pe lângă episodul descoperirii mormântului gol, plin de emoție vie, cititorul va intalni un altul, mai puțin cunoscut, reprezentat de gestul plin de cutezanță al Sfintei Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii, de a depune mărturie înaintea împăratului Tiberiu despre minunea Învierii Domnului. Felul în care Pronia dumnezeiască a găsit de cuviință să întărească mărturia neînfricată a acestei femei cu inima învăpăiată rămâne una din scenele memorabile ale acestui opuscul.
Plusul de netăgăduit al acestui volum este reprezentat de latura interactivă a cărții, prin ideea ingenioasă a editorilor de a include la final o secțiune mai mult decât binevenită, cuprinzând întrebări și răspunsuri ale Sfântului Nicolae Velimirovici, menite să conducă cititorul spre o mai bună cunoaștere a adevărului biblic referitor la ziua cea neînserată spre care ne îndreptăm, la care năzuim, pentru care ne pregătim și întru care nădăjduim încă de pe acum.
Imaginile iconografice care susțin și completează osatura verbală a cărții sunt semnate de Serioja Popov, în stilul marcat de o duioșie sobră, cu care cititorul cărților Predania este deja familiarizat.
Adrian Lemeni
Apreciez în mod deosebit dezinvoltura autoarei de a reliefa cu multă sensibilitate și cu acuratețe aspecte relevante referitoare la reperele creștine din poveștile lui Hans Christian Andersen. Mai ales în contextul actual, când constatăm cum tăvălugul ideologic alienează profund candoarea copilăriei, specificitatea modului curat și profund de a fi din universul ei, este de mare importanță redescoperirea și mărturisirea frumuseții poveștilor.
Există în fiecare poveste un rost profund care nu se experiază într-o formulare abstractă și sistematică.
Autoarea evidențiază personalitatea lui Hans Christian Andersen și surprinde dimensiunea creștină a viziunii întrupate în nemuritoarele sale povești.
Magdalena Lazanu
Odată cu această carte am pătruns treptat în universul bătrâneții, văzut ca unul sacerdotal și mistic, iar nu ca unul boem cu înclinații pătimașe, care se derulează spre modernismul egoist, încercând să ascundă păcatul printre explicații logice și trend - uri nefericite, care la rândul lor doresc să pervertească curata bătrânețe într-un monstru inefabil.
Adunând trecutul și viitorul în mănunchiul prezentului, cartea spune adevărurile foarte răspicat, aproape tăios, nedezvăluind, totuși, taina bătrâneții. Și atunci, care e aceasta oare? Unde găsim răspunsurile la întrebările ce ne frământă taciturn, înăbușite de freamătul zilelor ce trec? Taina trebuie să își păstreze caracterul mistagogic și transcendental și trebuie permanent să fie o invitație vie la cunoaștere, o cunoaștere care învie, căci izvorul Cunoașterii este Hristos – Dumnezeu. Taina este o împreună petrecere cu Hristos spre Tărâmul Răspunsurilor.
În acest volum am descoperit o nouă lume, despre care putusem doar intui înainte câteva aspecte fulgurante, o taină nouă și tot mai complexă s-a descoperit ochilor mei de cititor, o taină despre care aș putea glăsui mult și bine, dar se cade să lăsăm totuși autorul să despletească firul poemului despre bătrânețe, un poem atât de suav, de gingaș frământat încât lectura cărții de față realmente curge și curge și curge, torentul tainei în deschizătura minții cititorului, nimic mai simplu despre nimic mai complex, simplitatea în complexitate și complexitatea în simplitate, taină ce se tăinuiește pentru a se dezvălui pe măsură ce lectura volumului își urmează cursul firesc. Și când spun „firesc” nu este vreo exagerare, cartea aceasta despre bătrâni și bătrânele poate întruchipa, fără doar și poate, un bunic sau o bunică care își povestește taina vieții sale înaintea nepoților, căci cu bune, cu rele, cu virtuți, strecurându-se printre păcate, adevărul trebuie spus, iar nu mulți reușesc să îl grăiască așa cum a reușit părintele Andrei Tkacev.
Cuprinzând diverse teme, atent arcuite în cuvinte, volumul de față expune candid frumosul chip al bătrâneții trăite deplin, cu Hristos, cu rugăciunea și postul, cu nevoința răbdării bolilor și a neputințelor cu care se învelește această perioadă a vieții omului. Toate ideile își găsesc punctul tangențial în conceptul de a avea curajul să ne asumăm evanghelia” (Vestea cea bună a) bătrâneții, semnalul ultim care anunță venirea morții, ambele trebuind a fi trăite ca un preambul al întâlnirii cu Ziditorul nostru și a toate cele create.
Cartea această este totodată și un semnal de alarmă adresat tinerelor generații care și-au întors spatele de la generațiile cărunte, acestea din urmă, văzându-se alungate într-un colț al uitării, furibund se luptă să atragă atenția tinerilor și, în cruntă lupta aceasta, răstoarnă toate valorile bătrâneții schilodind-o de însăși esența ei nobilă, de înseși valorile care îi dădeau frumusețea ei irepetabilă: înțelepciunea, răbdarea, bunătatea, experiența, credința.
Părintele Andrei Tkacev a dorit, probabil, să ne tâlcuiască frumusețea ultimei etape din viața omului și cred că a reușit mai mult de atât, căci, în mine, cartea a stârnit valuri și ecouri care cu greu reușesc să încapă în strânsoarea cuvintelor.
Magdalena Lazanu
Cu o copertă misterioasă, care stârnește cu ușurință interesul, prezentul volum are tot ce îi trebuie pentru a fi o lectură de neuitat, având structura unui basm pentru copii, cu toate elementele specifice acestuia, cu un final pozitiv și o intrigă clasică.
Dacă ne limităm doar la aparența de basm, nu vom reuși să surprindem valențele filosofice și morale, crâmpeiele de cugetare și înțelepciune care se desprind din acest pui de carte, care este de o profunzime fascinantă. Această cărțulie de nici 115 pagini reușește să te facă să îți reconfigurezi puțin raportarea la viață și alte câteva aspecte importante ale acesteia. Cartea ne învață valoarea darurilor pe care le primim de la Creatorul nostru, daruri pe lângă care trecem de atâtea ori fără să le acordăm niciun strop din atenția noastră, daruri ca soarele, luna, adierea mătăsoasă a vântului, curgerea unui râu, vederea unei flori. Dimpreună cu protagoniștii poveștii noastre reușim să redescoperim valoarea tainică a lucrurilor și să ne punem noi semne de întrebare, să ne interogăm pe noi înșine cu privire la nivelul nostru de recunoștință pe care îl avem. Personal, parcurgând filele acestui basm neobișnuit, am ajuns la concluzia că adesea nu știm să prețuim lucrurile care ne-ar putea face cu adevărat fericiți, trecem pe lângă ele și nici măcar nu zărim, din fugă, esența lor cu potențe tămăduitoare pentru sufletul nostru zbuciumat.
Cartea ne învață, ca un blând pedagog, că trebuie să înțelegem că cunoașterea are menirea să fie izvor de înțelepciune și bucurie curată, iar nu doar un elogiu adus orgoliului personal, căci, în fond, cunoașterea adevăratelor daruri de la Dumnezeu fac sufletul sa învie și să se înfioare, atins de apele cristaline ale fericirii. Totodată, mai înțelegem și faptul că lucrurile în viață capătă valențe în funcție de amprenta pe care o lăsăm asupra lor, cum raportarea noastră la un lucru îi oferă o nouă fațetă acelui lucru, cum pentru Băiatul-Zi, luna era un monstru al morții, iar soarele viață, pe când pentru Fata-Noapte, luna era învierea si transfigurarea ei, iar soarele îi aducea umbra morții.
Un basm făcut, parcă, pentru omul zilelor noastre, un om al ne-esențelor și al aparențelor, un om care și-a pierdut capacitatea de a se bucura, un om prins în temnițele adânci ale propriilor frici, din care îi este până și frică să se gândească că ar putea, la un moment dat, ieși. Astfel, Băiatul-Zi și Fata-Noapte, reușesc să învețe cititorul adult cum să își depășească traumele și temerile și să pășească într-o nouă zi sau într-o nouă noapte, fără teama de ceea ce i-ar putea aduce, întru final, deplina bucurie, iar nu o bucurie fracționată și adumbrită de monstrul fricii de necunoscut.
Dar, mai presus de toate, personajele basmului nostru arată, o dată în plus, cum numai dragostea adevărată este cea capabilă să restaureze ființa tainică a fiecărui om, căci numai dragostea este puterea care reclădește totul din nimic și ucide „lupul roșu” al fricilor noastre, al limitărilor și micimii noastre sufletești. Astfel, bunătatea, curajul și iubirea reușesc să disipeze tot răul din lăuntrul fiecăruia dintre personaje, dar să și diminueze forța malefică existentă în lume.
Pentru copii, un basm savuros și care îndeamnă la înfăptuirea celor bune, pentru adulți, o revelație cu privire la permanentizarea valorilor cu adevărat esențiale, cartea de față îmbină, cu măiestrie, ludicul cu metafizicul, constituind o lectură de neuitat.
