Studii de pedagogieTrilogia pedagogică

Mihaela Aboșculesei

Cartea de faţă aduce împreună scrierile de mare cuprindere ale autorului pe tema educaţiei (Trilogia educaţiei) dar şi articole şi însemnări ale sale apărute individual în diferite publicaţii ale vremii sau rămase ca schiţe în manuscris (Învăţământul superior). Autorul accentuează importanţa metodei adecvate în procesul educaţional şi necesitatea unui învăţământ integral şi activ, care să dea o educaţie durabilă fiecărui om în parte şi să îl conducă la o concepţie proprie asupra lumii şi vieţii, la organizare, claritate şi coerenţă în gândire şi o viaţă intelectuală sănătoasă. Pasiunea, atenţia şi rolul deosebit pe care autorul le acordă educaţiei fac însă ca tema educaţiei să se regăsească indirect, drept fundal într’o mare parte din opera sa, căci, aşa cum o arată în mod direct şi practic în lucrarea prezentă, toate aspectele, momentele şi situaţiile vieţii noastre sunt prilej de învăţare şi perfecţionare, de cizelare a fiinţei umane în tot parcursul vieţii sale.

Cu o experienţă de cadru didactic pe toate treptele de învăţământ, Ernest Bernea abordează într’un mod elegant dar şi accesibil, filosofic dar şi practic, teme variate şi de mare actualitate atât atunci cât şi acum, surprinzând poate pe de o parte prin modul tranşant, aplicabilitatea şi simplitatea soluţiilor oferite, iar pe de altă parte prin metaforele şi comparaţiile de o delicateţe şi gingăşie aparte, plasate mereu la locul potrivit pentru a‑şi «umaniza» în permaneţă limbajul folosit şi a sta cât mai aproape celui care citeşte. Sensibilitatea şi rigoarea se împletesc armonios
într’un limbaj clar, franc, menit să trateze cu maximă seriozitate probleme curente ale şcolii tuturor vremurilor şi să prezinte mereu soluţii practice, sincere cu privire la metodele de abordare a actului educaţional. Ne dăm repede seama încă din primele pagini ale lucrării că unul dintre dezideratele principale ale autorului este reumanizarea ideilor şi metodelor pedagogice, atât de desacralizate şi încorsetate într’un limbaj de lemn, fără aproape nici un fel de rezonanţă în sufletul şi mintea celor care trebuie să opereze cu ele. Ernest Bernea propune o reapropiere într’un mod cald şi empatic atât de pedagogie ca artă de a călăuzi copilul către împlinirea sa ca om, cât şi faţă de copilul însuşi, de fiinţa care îşi pune toată încrederea şi inocenţa în mâinile dascălului său.

Autorul trage câteva semnale de alarmă cu privire la lipsa unei discipline intelectuale şi interioare la omul timpului său – dar şi al nostru, am putea spune – datorată pe de o parte ignorării sau tratării superficiale a educaţiei filosofice, a celei morale şi a celei estetice în cultura şi învăţământul vremii şi pe de altă parte apariţiei unei crize a timpului ca efect al concentrării pe timpul matematic exterior în defavoarea celui calitativ, interior şi a unui mecanicism şi standardizări a fiinţei umane, toate acestea având ca efect distrugerea vieţii interioare sănătoase, deformarea fiinţei umane şi a raporturilor interumane din viaţa socială. În paginile acestei lucrări el recomandă o modificare de ritm şi o abordare nouă a actului didactic pentru a face faţă acestei invazii a urătului în tot ce este cultură şi educaţie şi suprasolicitării externe tot mai mari care nu mai lasă copiilor răgazul necesar cunoaşterii şi ordonării vieţii lor interioare. Ernest Bernea propune o contrabalansare a acestor elemente negative prin încurajarea de către şcoală a unei gândiri venite din sforţări proprii, prin cultivarea şi integrarea frumosului şi armoniei în viaţa de zi cu zi a copilului şi prin valorizarea adevărului, sincerităţii, disciplinei, onoarei, demnităţii şi curajului ca instrumente de rafinare şi înnobilare a caracterului, accesibile tuturor copiilor şi necondiţionate de aptitudinile sau performanţele personale.

Mai mult chiar ca atunci, efectele educării copilului în direcţia unei lipse de disciplină interioară le vedem şi trăim noi astăzi din plin. Şablonarea, standardizarea procesului de învăţământ şi a materiilor abordate nicicând nu a fost mai accentuată ca astăzi când, sub umbrela alinierii la ideile educaţionale internaţionale şi a drepturilor şi libertăţilor copilului, constatăm mai degrabă o creştere alarmantă a depresiei, anxietăţii şi ratei sinuciderii în rândul copiilor şi tinerilor decât o îmbunătăţire reală a calităţii vieţii lor şcolare, o creştere a interesului şi pasiunii pentru o însuşire cât mai temeinică a materiilor de studiu sau o coerenţă între aceste materii pe parcursul unui an şcolar.

Eliminarea sau ignorarea tot mai pronunţată a cuvântului «inteligenţă» din limbajul pedagogic şi acest «benchmarking» tot mai obsesiv aplicat în procesele educaţionale nu par deloc să ducă la o egalitate în şansele de reuşită în viaţă, nici la o mai bună includere a tuturor copiilor, fără diferenţieri pe criterii de provenienţă socială sau situaţie materială ori intelectuală, ci mai mult la o sufocare a elanului creator al copilului, la scăderea motivaţiei de a se instrui, de a se dezvolta intelectual şi sufleteşte, la o lipsă cronică de perspectivă asupra propriei vieţi şi la o
individualizare, chiar înstrăinare puternică în detrimentul integrării într’un grup, al formării şi dezvoltării simţului colaborării şi împărtăşiri cunoştinţelor. Bagatelizarea, trecerea în subsidiar a materiilor de studiu umaniste, mai greu cuantificabile prin testele standard, în favoarea materiilor de învăţământ fizico‑matematice, precum şi confuzia între schimbarea moralei şi a concepţiilor juridice asupra sexelor şi schimbarea naturii sexelor, par să ducă
mai degrabă la o abrutizare programată a generaţiilor tinere şi la o şablonare a minţilor acestora cu un set de informaţii standard care trebuie luate ca adevăruri absolute şi folosite ca instrumente unice de lucru într’un cadru tot mai îngust de specializare, decât la formarea unei generaţii de oameni cu adevărat liberi, cu scopuri şi idealuri de viaţă bine închegate, siguri pe sine şi stăpâni pe nişte cunoştinţe solide şi o gândire profundă şi independentă.

Iar când ne vorbeşte despre una dintre ideile filosofiei marxiste, mai precis aceea că «oricine poate face orice» poate mai mult decât cei de atunci, noi, cei de acum ar trebui să ţinem mai bine seama de cuvintele sale şi reflectând asupra consecinţelor pe care acest gen de ideologie le va avea asupra siguranţei naţiunii noastre, nu ne vom lăsa poate tot atât de uşor amăgiţi de ambalaje şi sloganuri menite să ne «convingă» astăzi că oricine îşi poate da cu părerea despre educaţie, oricine poate să înveţe pe un altul orice şi oricum, profesia nu mai are valoare iar de profesori nu mai este nevoie, ci doar de idei inovatoare şi străine – idei venite, paradoxal, din ţări care au un sistem de educaţie în colaps şi fără rezultate pozitive de zeci de ani.

Deşi zecile de ani trecute de la apariţia cărţii au completat unele cunoştinţe din domeniul pedagogiei, mai ales din sfera neuroştiinţelor, cartea de faţă îşi păstrează valoarea şi din acest unghi deoarece anticipează teorii moderne de pedagogie, precum cea a inteligenţelor multiple formulată abia în anii ‘90, a ideii de life long learnig sau a celei de gifted education, toate cunoscute nouă acum, în ultimii ani, însă bine intuite şi creionate de Ernest Bernea în urmă cu mai bine de o jumătate de secol. Cartea rămâne surprinzător de actuală şi un martor peste ani al concepţiilor timpului în care s’a format intelectual şi sufleteşte autorul, un instantaneu a unei gândiri, atitudini educaţionale a cărei absenţe se simte astăzi atât în instituţii cât şi în familii. O carte utilă şi din perspectiva diacronică, venind să completeze o istorie a pedagogiei şi gândirii româneşti necesară studiului astăzi mai mult ca oricând, pentru a putea face altfel faţă valului de influenţe şi
impuneri din exterior, care nu întotdeauna au un efect pozitiv
asupra elevilor, după cum ne arată practica ultimilor ani.

Puritatea, bunătatea şi fragilitatea copilului, atât de atent respectate şi ocrotite în conceptul pedagogic expus de autor în
prezenta lucrare, le vedem din nefericire astăzi călcate în picioare
şi anulate de norme şi directive tot mai standardizate şi mai străine atât de cultura noastră românească dar şi de conceptul de om în sine, ce ţin de un sistem de educaţie globalist, anarhic, mai mult întors în timp, în vremuri pe care le credeam şi doream definitiv apuse, decât modern şi foarte avansat aşa cum se prezintă reclama lui.

Lucrarea de faţă ne arată că în pofida a ceea ce am fost noi obişnuiţi să credem, oamenii cu adevărat de cultură ai ţării cunoşteau foarte bine tot ceea ce se întâmplă la nivel mondial în sfera lor profesională, noile teorii, tendinţe şi metode de lucru, şi doar sistemul de dictatură comunistă a împiedicat integrarea acestor cunoştinţe, precum şi a celor care le promovau şi valorificau prin lucrările lor, în structurile noastre ştiinţifice, culturale şi educaţionale, integrare care ne‑ar fi adus o dezvoltare a ştiinţelor şi mecanismelor educaţionale mult mai sănătoasă şi durabilă, ne‑ar fi situat astăzi pe un alt nivel raportat la celelalte ţări occidentale şi ne‑ar fi ferit de multe dintre capcanele în care am căzut în epoca post comunistă. Ideile de metodă şi didactică în general ale autorului ating atât aspectul individual cât şi pe cel colectiv, al culturii naţionale în care educaţia se încadrează, subliniind responsabilitatea pe care aceasta o are în menţinerea unei culturi naţionale sănătoase, autentice, prin creşterea acelor oameni care să îi înţeleagă şi ducă mai departe valorile. Întrebările pe care autorul le ridică spre finalul cărţii legat de felul în care universitatea românească îşi îndeplineşte scopul pentru care a fost creată sunt întrebări la care şi noi, sau poate mai ales noi, cei de astăzi ar merita să reflectăm. Ce face universitatea de astăzi, cum pregăteşte ea viitorii oameni de bază ai societăţii de mâine pentru ca neamul nostru să‑şi îndeplinească misiunea sa istorică? Are ea «viziunea unei culturi superioare şi a unui sens românesc în lume» sau dimpotrivă? Căror idealuri slujeşte ea astăzi? La fel
cum, un subtil exerciţiu de reflecţie sunt şi imaginile de final ale Trilogiei pedagogice – o lecţie simplă de ceea ce am numi în termenii moderni leadership, profund şi perfect integrată structurii noastre sufleteşti, spirituale şi culturale, un mic eşantion de profunzime filosofică românească mult mai valoros decât tomuri de literatură de coaching de import, fără de substanţă şi incompatibilă în fond structurii sufletului nostru românesc, dacă i‑am înţelege profunzimea. Am înţeles această lecţie, am reţinut esenţialul despre cunoaştere şi sporirea omului pe care le
creionează întreaga carte.