Stăpânitorul lumii acesteia
Descriere
Lumea descrisă în Stăpânitorul lumii acesteia este una în care secularismul insidios și umanismul ateu au triumfat asupra moralității tradiționale. Este o lume în care relativismul filosofic a ieșit biruitor în lupta cu obiectivitatea; o lume în care, în numele toleranței, credința în Dumnezeu nu este tolerată. Eutanasia este folosită pe scară largă, iar religia aproape că nu mai este practicată deloc. Conducătorul acestei lumi distopice este un politician cu înfățișare benignă, dornic de putere în numele „păcii" și hotărât să distrugă religia în numele „adevărului." Într-o astfel de lume, doar o mică și împuținată Biserică stă neînduplecată împotriva demonicului Stăpânitor al acestei lumi.
Deși nu este la fel de cunoscut ca scrierile distopice ale lui Evgeny Zamyatin, George Orwell, Ray Bradbury și Aldous Huxley, Stăpânitorul lumii acesteia de Robert Hugh Benson continuă să aibă mulți admiratori, în special printre creștinii conservatori și tradiționaliști.
Într-un eseu din 2005, Joseph Pearce, renumitul publicist și gânditor conservator american, a remarcat că, deși romanele lui Orwell și Huxley sunt cu adevărat opere fundamentale ale literaturii universale, nu sunt totuși majore ca opere profetice. Pearce explică faptul că, în timp ce „dictaturile politice" care i-au inspirat pe Huxley și Orwell „și-au trăit traiul," „coșmarul romanesc al lui Benson... se adeverește sub ochii noștri."
Romanul pe care vă invităm să-l lecturați este o explorare profetică a consecințelor potențiale ale secularismului necontrolat și ale erodării valorilor religioase. Viziunea lui Benson rămâne profund relevantă, oferind un avertisment puternic și o reflecție adâncă asupra luptei continue dintre credință și forțele care încearcă să o submineze.
Recenzii
Anghel Buturugă
Cartea pe care o deschideți vă va introduce, pe cale romanescă, în lumea distopic-antihristică imaginată de clericul catolic britanic Robert Hugh Benson în anul 1907, la sfârșitul unei epoci victoriene de stabilitate și încredere în progresul civilizației occidentale și în preziua marilor transformări care au dus la prima conflagrație mondială. Romanul este, în multe feluri, o raritate: una din primele distopii ale acestui gen ficțional, cu siguranță prima de felul său scrisă din perspectivă asumat și militant creștină (în speță, catolică) și o curajoasă încercare de a identifica în condițiile lumii sale lucrarea „tainei fărădelegii.” Suntem, să nu uităm, cu decenii înaintea mult mai cunoscutelor distopii Brave New World (1932), 1984 (1949), sau de viziunea cu substrat creștin a lui C.S. Lewis, That Hideous Strength (1945).
Contribuie la acest aspect inedit și istoria autorului său, precum și contextul în care a fost scris. Robert Hugh Benson era menit să urmeze o carieră strălucită în Biserica Anglicană: fiul Arhiepiscopului de Canterbury, urmaș al unei familii de clerici anglicani, preot anglican el însuși, hirotonit de tatăl său, trece printr-o puternică criză doctrinară în urma căreia se convertește la catolicism, devenind preot, predicator și, spre finalul scurtei sale vieți (1871-1914), Monsignor. Convertirea lui Benson a fost un eveniment răsunător, dat fiind profilul neofitului, care a resimțit puternic mânia populară anglicană. Or Stăpânitorul lumii acesteia este scris tocmai în acest context de distanțare critică față de cultura dominantă a lumii sale, de fervoare religioasă tipică pentru un convertit, și de confruntare acută cu adversitatea și ostilitatea deschisă a foștilor co-religionari. De altfel, unul din motivele pentru care Benson s-a convertit la catolicism a fost întocmai duhul anemic al Bisericii Anglicane, mult prea conformistă față de ideologiile dominante ale veacului îmbibate de secularism și progresism social, a căror gravitate eshatologică este intuită profund de tânărul cleric.
Lumea care-l primește pe Antihrist este, în imaginația lui Benson, ultra-tehnologizată, transformată de reforme comuniste și guvernată de doctrine iluministe de sorginte masonică. Se practică eutanasia pe scară largă, sistematic, ca opțiune disponibilă inclusiv celor ce au obosit de viață. Civilizația occidentală este, din perspectiva credinței, o civilizație apostată: de altfel, din rândurile ei provine însuși Antihristul, care își începe „cariera” ca senator american. Europa este unificată și condusă de un Parlament European. Bastioanele academice, Cambridge, Oxford etc. sunt desființate de avântul reformist-colectivist. Creștinismul (catolic), ajuns o insulă minoritară dezorientată, marcată de apostazii în massă, este privit cu ostilitate deschisă, iar apoi, pe măsură ce taina fărădelegii înaintează, crunt persecutat. Atentatele unor catolici deznădăjduiți de lumea tot mai întunecată din jur oferă pretextul ideal al reprimării și al dezlănțuirii atrocităților mulțimilor
fanatizate. Dar spectrul războiului cu un Orient îndepărtat unificat
și, totodată, plin de fervoare religioasă, înspăimântă această lume
trufașă, mai cu seamă că este dotată cu arme de distrugere în massă (suntem, reamintim, în 1907, departe de inventarea bombelor atomice). În acest context se afirmă un misterios senator, Jules Felsenburg, care reușește să obțină pacea mondială și, în același timp, să atragă adeziuni fanatice, fiind proclamat, în cele din urmă, președinte global, unic lider al întregii lumi.
Cu toate că vizionarismul lui Benson este impresionant, cea mai bună lectură a acestei cărți nu se va face urmărind identificarea a ceea ce a intuit corect față de ceea ce nu a prevăzut. Textul acesta este un roman, o metaforă a civilizației actuale cu mesaj profetic, dar nu o profeție ca atare, din perspectiva unui catolic fervent de la începutul secolului XX. Între noi și autor sunt două războaie mondiale, două totalitarisme atroce, o dezvoltare tehnologică, mai cu seamă în comunicații, departe de orice utopie sau distopie a veacurilor XIX-XX, o lume globalizată, revoluția sexuală și psihoza anti-gender. În multe privințe, lumea noastră arată mult mai rău decât lumea distopică din Stăpânitorul lumii acesteia, lucru care ar trebui să ne servească mai degrabă pentru o sporită conștientizare a stării de cădere duhovnicească în care ne aflăm, iar nu să ne adoarmă pe considerentul că „au trecut mai bine de o sută de ani de la scrierea acestei cărți și uite că Antihristul n-a apărut.” N-a apărut, dar cu siguranță duhul antihristic este mult mai intens și mai pătrunzător, același duh antihristic al amăgirii de care însuși protagonistul cărții, eroul principal și ultimul papă martor al adevăratei credințe, abia a reușit să se salveze. Din perspectivă creștină, principala noastră preocupare ar fi cum am putea noi să ne salvăm de acest duh al amăgirii, atât de insidios, ubicuu și polimorf.
De asemenea, cititorul care va căuta o variantă romanțată a Cărții Apocalipsei nu va găsi decât vagi asemănări. Autorul a căutat nu atât să reproducă momentele sfârșitului din ultima carte a Sfintelor Scripturi, ci să identifice cum poate avea loc căderea (și salvarea de) sub vraja ultimului tiran al lumii. În fine, așa cum am precizat deja, Benson este un catolic înflăcărat. Din acest punct de vedere, Antihristul este imaginat, într-un anume sens, nu atât ca o copie înșelătoare după Iisus, Cel istoric și Cel veșnic, ci mai degrabă ca un antipapă (de altfel, ultimul papă, în concepția lui Benson, mărturisitor al credinței, seamănă fizic cu Antihristul).
Cu siguranță nu doar din acest motiv Benson a devenit o referință pentru lumea catolică, inclusiv la cel mai înalt nivel al său și nu neapărat doar pentru latura sa mai tradiționalistă. Pe când era doar cardinal, fostul Papă Benedict Ratzinger l-a citat într-o critică adusă discursului președintelui american G. W. Bush despre o nouă ordine mondială din 1992. Monsignor Benson, arăta Ratzinger, a descris „o civilizație similară unificată și puterea sa de a distruge duhul. Antihristul este reprezentat ca un mare făcător de pace într-o nouă ordine mondială asemănătoare” cu proiecția liderului american. Surprinzător, și liberalul Papă Francisc l-a recomandat pe Benson, ultima oară chiar destul de recent, în 2023, în cadrul unui interviu acordat unui ziar argentinian. Întrebat despre opțiunea non-gender din noile formulare guvernamentale din Argentina, Papa Francisc a răspuns că fenomenul îi aduce aminte de lumea futuristică a lui Benson, „în care diferențele dispar și totul devine asemănător, totul e uniform, un singur lider pentru întreaga lume.”
În Stăpânitorul lumii acesteia, ultima Romă supraviețuiește izolându-se inclusiv tehnologic de minunata lume nouă. Orașul papilor rămâne singurul loc unde viața palpită la scară umană, prin comparație cu suprafețele imense, strivitoare, aseptice și artificiale ale noii lumi, loc de refugiu pentru ultimii creștini ai lumii. Dintretoate intuițiile lui Benson, augmentarea duhului antihristic și tiranic de și prin mediul tehnologizat este printre cele mai notabile.
Prin această carte observăm că perspectiva și preocuparea eshatologică nu sunt o excentricitate pentru lumea catolică, așa cum par a fi deseori, din păcate, pentru lumea ortodoxă. Subiect dificil, ocolit, cel puțin în sfera teologică locală, existent mai degrabă la nivelul speculației, la nivel popular sau monastic „sfârșitul lumii” e abordat mai degrabă provincial și păgubos de dihotomic. Fie ne este teamă să nu fim văzuți ca „apocaliptici” de „lumea bună,” fie ne pierdem în zadarnice predicții mereu contrazise de realitate. Creștinismul autentic a fost și este, însă, „apocaliptic,” adică eshatologic: trăim în așteptarea Împărăției ce va să vină și veghem să nu fim luați prin surprindere de duhurile antihristice ale veacului.
