Simboluri și semneÎndrumar pentru descifrarea minunilor lumii lui Dumnezeu
Descriere
În această lucrare se scoate la iveală limpede și convingător următorul fapt: creștinismul are propria sa filosofie și o înțelegere aparte asupra vieții și a lumii, o înțelegere organică și sistematică, dar deosebită de toate filosofiile lumești. Cartea este împărțită în douăzeci de capitole și fiecare capitol este îmbogățit cu mărturii atât din Sfânta Scriptură, cât și din viața de zi cu zi.
Gândul acestei cărți este că tot ce se află pe pământ are o semnificație instrumentală, totul este raportat la om și este cale pentru sporire. Vreme și spațiu, două categorii principale pentru om, ajung trepte spre Împărăția cea mai presus de vreme și de spațiu, Împărăția duhului și a esenței. Spațiul este preaplin de simboluri, vremea e preaplină de semne; în timp ce primele există, cele din urmă se întâmplă; în timp ce primele sunt absolute, cele din urmă sunt relative; fiece lucru de pe pământ este simbol al unei realități cerești; orice ființare, orice întâmplare din viață, este un semn de la Dătătorul de viața, un semn al voinței Lui, al proniei, al legii, al milei, al cercării, al pedepsei. Tot ce se află pe pământ are rostul de a ne înălța la Cer; totul în om se află ca să-l înalțe spre Dumnezeu.
Trebuie să învățăm să citim cartea deschisă a împărăției semnelor și simbolurilor, cartea acestei lumi, ca prin această singură adevărată gnoseologie creștină să se deschidă orizonturi pentru etica creștină, pentru teleologia etică ce stăpânește lumea și care, atunci când este cunoscută, trimite la tot mai înalte și mai înalte urcușuri pe scara lumii, a vieții, a timpului, a spațiului, iar toate acestea duc spre Cer, spre veșnicie, spre duh, spre Dumnezeu.
Preot Milan D. Iankovici
Recenzii
Pr. Marko Markovici
Simbolismul cere o înclinare religioasă a sufletului. Doar oamenii religioși au un simțământ pentru simboluri și darul de a pătrunde în tainele lor. Pentru materialiști, simbolurile nu spun și nu lămuresc nimic. Pentru ei simbolurile sunt limbă mută. Amalgamul unor semne neînțelese în care ei văd rămășițele superstiției sau, în cel mai fericit caz, un element „folcloric” interesant. O lume duhovnicească întreagă rămâne ascunsă pentru ochiul lor. Omul religios nu se închină simbolului ca atare, pentru că ar fi idolatrie și un fel de materialism, ci caută o realitate mai înaltă „în spatele” lui, ceea ce este în afară și mai presus de lumea firească, ceea ce este supra-firesc și metafizic.
Vlădica Nicolae era un cititor și descoperitor de simboluri încă din tinerețe. Pe el îl atrăgeau simbolurile și graiul simbolurilor. Peste tot în jurul lui vedea simboluri, deslușea înțelesul lor și pricepea rostul lor în viața creștină.
Semne și simboluri a apărut în anul 1932, ca mărturie a hotărârii Vlădicăi Nicolae să pună pecetea creștină asupra simbolismului său. Această lucrare a fost hărăzită studenților teologi care așteptau de la Vlădica Nicolae să le înfățișeze principiile filosofiei creștine. În loc să le vorbească despre filosofie, el a încercat să-i îndrume spre cunoașterea a ceea ce el numea „semne și simboluri.” Păcat că Vlădica nu și-a dezvoltat această concepție a sa, ci s-a mărginit la câteva exemple din Biblie, îndeobște cunoscute – cum ar fi soarele ca simbol al lui Dumnezeu, stelele ca simbol al celor drepți, piatra – Hristos, aurul – simbolul adevărului, iar măslinul simbol al alegerii harice, sămânța – cuvântul lui Dumnezeu.
S-ar putea spune că în prefața sa Vlădica Nicolae tăgăduiește putința cunoașterii esenței lucrurilor, astfel încât pune la îndoială și însemnătatea oricărei speculații teologice sau filosofice. Este de ajuns a citi simbolurile pentru a cunoaște înțelesul lucrurilor, după cum învățau Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Simeon Noul Teolog.
Pe de altă parte, Semne și simboluri se completează cu Nomologia, căci și într-o parte și în alta istoria și natura se pot reduce la simbolistică. Simbolismul creștin, ca doctrină teologică și metodă exegetică, nu este nou. El apare încă din primul veac creștin datorită lui Origen și școlii alegorice din Alexandria, dar cu timpul s-a ajuns la exagerări cu alegoriile astfel încât unii dintre reprezentanții acestei școli au început a întări că lumea văzută este lipsită de orice realitate, că este un fel de închipuire – iluzie sau vis. O astfel de abordare ducea direct către monism și panteism spiritualizat, ba chiar spre dochetism, respectiv monofizitism. Dacă această lume este simbol al unei realități superioare, dacă este mai puțin reală sau realitatea ei este de însemnătate redusă, asta nu înseamnă că ea nu există. A fost nevoie de a întregi această învățătură cu o îndreptare, ceea ce va face școala antiohiană, refăcând astfel echilibru.
De bună seamă, Vlădica Nicolae, care știa adevărata măsură a lucrurilor și a simbolurilor a fost totuși mai aproape de simbolismul alegoric al școlii alexandrine, asemănător simbolismului mistic sau „realist” al Sfântului Maxim Mărturisitorul și Sfântului Simeon Noul Teolog pe care se și întemeia. El însă a fost într-un cuget și cu unii dintre contemporanii săi, unii gânditori ruși, mai cu seamă Karsavin și Nikolai Berdiaev. Și Karsavin, asemenea Vlădicăi Nicolae, respinge teoria paralelismului, în vreme ce Berdiaev, sceptic față de filosofia și teologia „scolastică,” acceptă simbolismul.
Ignoramus et ignorabimus – aceste cuvinte sună un pic ciudat în gura unui episcop și teolog ortodox. Le-a rostit și eminentul om de știință european Emil du Bois-Reymond. Ignoramus et ignorabimus este, de fapt, sloganul agnosticismului modern. De el se agață ca înecatul de pai toți întunecoșii și neștiutorii, toți vrăjmașii fățiși și ascunși ai luminării, într-un cuvânt toți care cu ajutorul acelui ignorabimus doresc să-și îndreptățească rușinosul lor ignoramus. Se înțelege că Vlădica Nicolae, ca un propovăduitor și apologet creștin, nu putea fi un susținător al agnosticismului și, ca unui om de vastă cultură, i-a fost straniu orice fel obscurantism.
Dacă este cu putință a vorbi despre vreo „necunoaștere” a Vlădicăi Nicolae, atunci este vorba despre „necunoașterea educată”: Știu că nu știu nimic a lui Socrate și docta ignorantia a lui Nicolaus Cusanus.
Pentru a înțelege cum se cuvine atitudinea Vlădicăi Nicolae, trebuie să ne întoarcem la Sfinții Părinți și să ne amintim de polemica dintre Sfântul Vasile cel Mare și Eunomie. Învățatul Eunomie susținea că există cuvinte și concepte prin care se pot exprima cu totul esența lui Dumnezeu și a lucrurilor. Sfântul Vasile cel Mare a arătat că omul, fiind ființă mărginită, nu este în stare să cunoască până la capăt cele nemărginite și fără de sfârșit – adică pe Dumnezeu, și nici prin conceptele sale nu poate cuprinde esența lucrurilor. Omului, după măsura harului lui Dumnezeu, i se arată în felurite chipuri „energia” lui Dumnezeu, dar nu și esența Lui. Sfântul Vasile cel Mare nu tăgăduia nici știința, nici filosofia, nici teologia, dar le vedea hotarele și adevărata lor întindere. Însușindu-și această învățătură a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Grigorie de Nyssa și altor învățători ai Bisericii, Vlădica Nicolae s-a așezat în cea mai curată tradiție ortodoxă și patristică, iar ca teolog era mai aproape de teologia apofatică decât de cea catafatică.
Magdalena Lazanu
Sfântul Nicolae Velimirovici ne introduce, cu deosebită delicatețe scriitoricească, în lumea semnelor și a simbolurilor realităților duhovnicești, realizând practic un adevărat manual de simbolistică creștin-ortodoxă, în perfectă armonizare cu ilustrarea tâlcurilor mai adânci a Sfintei Scripturi și a vieții de zi cu zi care ar trebui trăite tot mai mult într-o infuzie de har și Duh Sfânt, fără de care nu vom putea nicidecum pricepe graiurile pline de sevă duhovnicească cu care ne îmbie Sfântul poet Nicolae.
Învățându-ne pas cu pas cum să tâlcuim Scripturile și dovedindu-ne că Scriptura e mereu vie și personală în tărâmul vieții cotidiene, Sfântul Nicolae reușește să realizeze o frescă a simbolisticii creștin-ortodoxe cum rareori vom întâlni în literatura teologică.
Transparent și simplu scris, cuvântul sfântului reușește să săgeteze orizontul cunoașterii noastre și ne propulsează spre zorii unei cunoașteri tot mai adânci și a unei trăiri mai autentice, chemându-ne la o relație personală cu Dumnezeu și creația, căci, la urma urmei, cuvântul poetului sfânt Nicolae e plin de putere multă, sfințenia vieții lui înmiresmând suav și tainic și scriitura sa, care radiază fiorii dorului după Dumnezeu și al iubirii nebiruite pentru om.
Pornind de la simplu la complex, de la concret la abstract, realizăm o incursiune din planul realităților tratate superficial în planul realităților transcendentale, scriitura purtându-ne gingaș în această călătorie personală a fiecăruia dintre noi, cei care am mângâiat paginile acestei cărți deosebite, ca toate cărțile Sfântului Nicolae Velimirovici, de altfel.
Metodic, scolastic, cu rânduială, scriitura ne înfățișează principalele simboluri și semne din Sfânta Scriptură, nuanțându-le și discrepanța de ordin mistagogic care este între ele. De o inefabilă frumusețe și adâncime duhovnicească este și pledoaria pe care sfântul o realizează la lunile anului și zilele săptămânii, acestea putând oricând și oricui servi drept pricină de profundă cugetare și reconfigurare a trăirii vieții, servind drept „stop” în năvala popoarelor barbare a grijilor mundane.
Sfântul mustră comportamentul uman păcătos când cu subtilitate, când cu asprimea unui adevărat chirurg, menținându-și, totuși, dulceața cuvântului revărsat din dragoste. Un romantic incurabil, îndrăgostit de Hristos până în adâncurile oceanului ființei lui, un poet veșnic proroc și un proroc veșnic poet, care strigă în pustia inimilor noastre, Sfântul Nicolae ne oferă din dragostea sa și ne udă grădina inimilor noastre prin dulci cuvântări pline de poezie și har, are grijă de semănătura ce a făcut-o cum se îngrijește gospodarul de ogorul său și tatăl de fii lui.
Sfinte Nicolae, episcop de Ohrida și Jica, roagă-te și pentru noi umilii și orbii cititori ai cărților tale!
