Rugăciuni pe malul lacului
Descriere
Înfăţişăm acum cititorului român o carte clasică a literaturii pravoslavnice sârbeşti, Rugăciuni pe malul lacului, a sfântului episcop Nicolae Velimirovici, tradusă direct după original. Cartea cuprinde o sută de poeme‑meditaţii, de o profunzime şi frumuseţe aparte, scrise la Ohrida între anii 1921‑1922.
În ciuda titlului, nu avem de‑a face cu nişte rugăciuni obişnuite, şi nici cu scrieri dogmatice sau filosofice (deşi găsim câte ceva din toate acestea), ci cu graiuri de taină, vorbiri ale sufletului cu Dumnezeu, vărsare a sufletului şi punere a lui înaintea Ziditorului.
Limbajul, deşi plin de poetice figuri de stil, nu este al unui ritor, ci al unui adânc şi statornic căutător de Dumnezeu ce‑şi spovedeşte lumii întregi toată durerea, păcătoşenia şi neputinţa, dar şi credinţa şi nădejdea că va afla astfel mult doritul răspuns al Celui Preaiubit.
Conştiinţa dreptslăvitoare nu are nici o pricină de sminteală sau poticnire când află în textul acestor poeme‑rugăciuni referiri la alte religii şi termeni din filosofii sau religii orientale: scopul Vlădicăi Nikolai nu este nicidecum unul sincretist, ci avem de‑a face mai curând cu o dorinţă de a se face tuturor toate, ca măcar pe vreunii să mântuiască, precum odinioară Apostolul Pavel /1 Cor. 9: 22/, dar şi cu dorinţa de a înţelege şi de a încreştina darurile pe care „magii de la Răsărit" le‑au adus până la Hristos. Căci, spune Hristos, prin gura Vlădicăi Nikolai: „Toţi prorocii calea ce duce către Mine arătau. În Mine sfârşesc şi se pierd toate căile prorocilor. De acum înainte Eu singur sunt Calea, şi cele afară de Mine fără de cale sunt. Precum multe pârâiaşe ce se varsă într-un râu îşi pierd calea lor osebită, aşijderea toţi prorocii întru Mine s-au vărsat, şi de acum Eu cursul vieţii îl orânduiesc. Cel ce urmează a umbla şi pe mai departe în căile prorocilor, acela se va pierde, căci merge pe căi ce nu mai sunt" /cap. LVII/.
Textul original pune traducătorului probleme deosebit de dificile. Este un text plin de trimiteri, îndeosebi la Sfânta Scriptură, dar şi la toate căutările şi lecturile din felurite tradiţii ale Vlădicăi Nikolai, mai mult sau mai puţin vădite cititorului. Aproape fiecare poem ar necesita o exegeză aparte, o descifrare a simbolurilor şi tâlcurilor ascunse.
Nu a fost în intenţia noastră de a face o astfel de exegeză şi, după ştiinţa noastră, ea nici nu a fost întreprinsă de cineva, iar cele câteva note de subsol nu fac decât să lămurească succint unele cuvinte necesare înţelegerii sensului măcar la primul nivel.
Suntem încredinţaţi că, măcar şi în parte, cititorul atent va izbuti să desluşească esenţialul şi să descopere, prin întrebările şi răspunsurile Vlădicăi Nicolae, propriile întrebări şi răspunsuri, fără a fi nevoit să recurgă la „chei de lectură" oferite de‑a gata.
Traducătorii mulţumesc şi pe această cale tuturor celor ce au avut răbdarea să le citească textul şi să le ofere numeroase sugestii care, neîndoielnic, au sporit mult calitatea versiunii în limba română. Nădăjduim ca această nouă traducere să fie spre folos şi bună zidire sufletească tuturor cititorilor, pentru rugăciunile Sfântului Vlădică Nicolae Velimirovici.
Recenzii
Cuviosul Iustin Popovici de la Celie
Îngrădit fiind de trup, sufletul poporului nostru a gângurit veacuri de-a rândul, căznindu-se să afle grai cu care să dea glas durerilor, întristărilor, doririlor și rugăciunilor sale. Și și-a aflat graiul – l-a aflat în Vlădica Nicolae. Prin el, gângureala sufletului nostru s-a preschimbat în tânguire așa cum nu i-a mai fost dat să vadă ochiului nostru, și în rugăciuni grăitoare cum n-a mai auzit urechea noastră. El este limba cea de foc trimisă de Dumnezeu, care stă deasupra sufletului nostru, făcându-l să se mărturisească din străfundurile sale și cu ardoare Întreit-Strălucitului Stăpân al lumilor.
El este stilul, stilul cel îmbelșugat-hărăzit al sufletului nostru. El glăsuiește așa cum nimeni dintre noi n-a mai glăsuit vreodată. El se roagă atât de grăitor cum nimeni dintre noi nu s-a mai rugat vreodată. El are darul cuvântului, pentru că are darul a-tot-simțirii, darul milosârdiei, darul dragostei celei atotcuprinzătoare, darul rugăciunii. Până la el, noi eram deznădăjduiți: amorțise tânjirea cea după Hristos a sufletului nostru, se uscase și pierise. De la el, noi am tresăltat de bucurie: tânjirea cea după Hristos a sufletului nostru a prins viață întru el, a înviat și a întinerit.
Tânjirea cea arzătoare după Hristos a lui Rastko s-a sălășluit întru el și a izbucnit într-o văpaie de necuprins. Iar el arde în această văpaie – arde ca jertfă a arderii de tot, pentru toți și pentru toate. Pentru aceasta, el s-a făcut buna nădejde a noastră – buna nădejde a noastră în zilele cele întunecate ale vremurilor de astăzi pline de deznădejde.
Suntem martori ai unei mari și rare minuni – un semn minunat și sfânt al vremurilor: întâia dată, fericita Veșnicie a Sfintei Treimi s-a ancorat în Rastko, și din Rastko cel ce tânjea după Hristos l-a plăsmuit pe Sava cel purtător de Hristos; a doua oară, aceeași Veșnicie s-a ancorat în Vlădica Nicolae, și din Nicolae cel ce tânjea după Hristos l-a plăsmuit înaintea ochilor noștri pe Nicolae cel purtător de Hristos.
Cei ce îndrăgesc Veșnicia cunosc taina sufletului nostru ortodox, știu cum dintr-un suflet slav răzvrătit și luptător împotriva lui Hristos poate fi plăsmuit un suflet după asemănarea lui Hristos. De la Sfântul Sava până în ziua de astăzi, ortodoxia noastră n-a avut un mărturisitor mai glăsuitor și mai puternic decât Vlădica Nicolae. Lui îi vor urma în rugăciune, cu minunare, cei ce vor veni după noi, după cum și noi i-am urmat Sfântului Sava, și astfel ne-am îmbunătățit.
Urmașii noștri se vor minuna și se vor tângui că nu văd ceea ce noi vedem cu ochii noștri, și că nu aud ceea ce noi auzim cu urechile noastre. Pentru ei, ca și pentru mulți dintre noi, el va fi vatra la care cei înfrigurați de îndoială și de puținătatea credinței se vor dezgheța și se vor încălzi.
Citesc și răscitesc Rugăciuni pe malul lacului, însă toată dulcea lor desfătare se revarsă în sufletul meu când le citesc și le răscitesc în rugăciune. El, făcătorul de minuni al ritmurilor rugăciunii, are putere asupra sufletului meu. Îmi spun: eu sunt întemnițat de propriile mele simțuri, eu cuget prin simțuri, însă atunci când rugăciunea lui cea făcătoare de minuni străfulgeră sufletul meu cel deznădăjduit, de îndată simțurile – acele șuruburi ale sufletului – se deșurubează, și sufletul meu, pasărea mea cea rănită, se întraripează și zboară, cufundându-se în adâncurile cele dulci ale Veșniciei.
Iar inima mea cea slăbănoagă îmi grăiește: el străpunge crisalida timpului și a spațiului, care învelesc și înăbușă sufletul tău, și gonește fluturele sufletului tău către întinderile cele albăstrii ale Veșniciei celei fără de margini.
Cu adevărat, el este făgașul prin care Veșnicia se revarsă în sufletul meu și prin care sufletul meu se revarsă în Veșnicie. El întărește simțământul propriei mele nemuriri până la înveșnicirea mea, și eu mă simt străin în lume, dar acasă în Veșnicie.
El cugetă întru rugăciune, filosofează întru rugăciune. Se simte că printr-însul glăsuiesc sufletele cele luminate ale marilor nevoitori ortodocși – mai cu seamă minunatul suflet al Sfântului Simeon Noul Theolog. Întru rugăciune Îl simte pe Dumnezeu și întru rugăciune simte și este în legătură cu întreaga zidire. La aceasta duce Ortodoxia, și doar Ortodoxia! Întreg sufletul se adună în rugăciune și, străbătând întortocheata minune cea fără de
margini ce poartă numele de lume, este călăuzit de rugăciune, căci rugăciunea este singura călăuză văzătoare a minții, a inimii și a voinței.
Vorbește despre Hristos pentru că trăiește întru El. Își lărgește tainica sa personalitate până la măsuri Dumnezeu-omenești: trăiește cu putere întruparea lui Dumnezeu și nașterea lui Hristos în sufletul său, asemănându-se astfel hristologiei celei harice și trăitoare a Sfântului Macarie cel Mare. Rostul omului este acela de a-L naște pe Hristos întru sine, de a se face pe sine dumnezeu [după har], căci pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut hrană oamenilor.
Când își întoarce sufletul – cel îmblânzit prin rugăciune – către zidire, arde de întristare și începe a se tângui cu vaiete cutremurătoare din pricină că întreaga zidire este bolnavă, rănită și tristă. Cu adevărat, în lacrimile sale „fierbe jalea tuturor zidirilor.” Cu adevărat, în plânsetul său plâng toți ochii omenești și toate inimile omenești. El împreună-pătimește cu durerea întregii zidiri și se jeluiește, mâhnindu-se pentru tristețea întregii zidiri. Iată, Dumnezeu ni l-a trimis pe Iov, care împreună-pătimește cu chinurile întregii omeniri și a întregii zidiri. Și mai mult decât atât, el este Isaia al nostru, care, prin mai-înainte-vedere și insuflare, închipuiește îndeobște pătimirea și îndreptățește îndeosebi pătimirea Dumnezeu-omului.
Lumea aceasta este asemenea unui bolnav, pe care păcatul l-a îmbolnăvit, căci păcatul este boală, iar disprețuirea celor păcătoși este asemenea disprețuirii celor bolnavi.
Prin rugăciune, el umblă asemenea unui doctor împrejurul celui greu bolnav – prin rugăciune umblă și prin rugăciune dă leacuri și tămăduiește. Nu disprețui pe cei păcătoși, ci roagă-te pentru ei! Tânguiește-te și împreună-pătimește cu întreaga zidire, dar nu osândi! Lărgește-ți și adâncește-ți sufletul prin rugăciune, și vei plânge cu amar și din greu deasupra tainei lumii.
Adâncește-ți inima în rugăciune, și sufletul și mintea, și ele se vor face izvoare nesecate de lacrimi pentru toți și pentru toate. Rugătorul cel preasfințit și-a adâncit în rugăciune întregul său suflet, și duhul și mintea, și simte păcatele tuturor păcătoșilor ca fiind ale sale, și îndură durerile întregii zidiri ca pe ale sale, și se căiește pentru toate păcatele ca pentru ale sale, plângând și suspinând.
Rugăciunea lărgește hotarele omului până la A-tot-omul; îl face pe om simțitor la toate durerile și păcatele; îl învrednicește pe om să plângă cu ochiul tuturor celor înlăcrimați și să jelească cu întristarea tuturor celor întristați. Prin frumoasele rugăciuni ale psalmistului nostru străfulgeră sufletul A-tot-omului. Hotarele timpului și ale spațiului pier; rugăciunile se înmiresmează de sufletul universului: vorbește nu robul timpului și al spațiului, nu omul, ci A-tot-omul.
Prin sufletul său cel ce tânjește după Hristos ne îndrăgostim și noi de Hristos, și în vreme ce robii timpului și ai spațiului se ucid unii pe alții pentru bogățiile cele putrezicioase ale pământului, neînfricatul nostru luptător pentru Veșnicie veghează în locul strajei celei moarte a sufletului nostru, îngenunchind, făcând metanii, plângând cu suspine și rugându-se pentru toți și pentru toate.
Doamne, Iubitorule-de-oameni, adâncește-mă în rugăciune în chipul rugăciunilor Preasfântului nostru Părinte Nicolae!
Părintele Dragoș Bahrim
O carte superbă, care nu trebuie să lipsească din biblioteca esențială a creștinului, alături de psaltire și de cartea de rugăciuni, a apărut la Editura Predania: Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului.
Este prima traducere din sârbă, ediția anterioară fiind o traducere din engleză.
Iată un fragment:
„La ce bun să ne rugăm,” spun cei deaproape ai mei, „dacă Dumnezeu nu ne plinește rugăciunile?” Dară eu zic lor : Rugăciunea voastră nu este rugăciune, ci târguială. Voi nu vă rugați lui Dumnezeu ca pe Dumnezeu să vi-L dea, ci pe diavolul.
Pentru aceea Înțelepciunea cea cerească rugăciunea buzelor voastre nu primește.
„La ce bun să ne rugăm,” răpștesc cei deaproape ai mei, „dacă Dumnezeu mai nainte știe ceea ce ne trebuiește?” Dară eu cu întristare le răspund: Cu adevărat, Dumnezeu știe că nimic alta vă trebuiește, fără numai El Însuși. La ușa sufletului vostru El așteaptă să intre. Prin rugăciune se deschide ușa pentru intrarea preamăritului Împărat. Au nu și voi, la ușă, ziceți unul către altul: „Rogu-vă, intrați!”?
