Prorociri despre vremurile noastre prin fereastra temniței
Descriere
„Oricine poate fi proroc", spunea Vlădica Nicolae. „Spune-i celui ce lucrează răul că rău va petrece, iar celui ce lucrează binele că va fi răsplătit, și nu vei greși niciodată, deoarece aceasta este însăși legea cea veșnică a firii, căci niciodată în istorie răul nu a rămas nepedepsit sau binele nerăsplătit."
Pentru că s-a școlit în apus și a străbătut aproape toate țările europene, Nicolae a cunoscut mai bine decât oricare alt sârb sufletul omului apusean și a sesizat căile greșite pe care se grăbește vechiul continent. Plin de îngrijorare, și-a dat seama că Europa, care a purtat de-a lungul veacurilor stindardul creștinismului, a început să se îndepărteze de Hristos și să se întoarcă către lumea aceasta, să se întoarcă dinspre Duh înspre materie, iar Evanghelia pe care au jurat și după care au trăit întemeietorii culturii europene a început să fie din ce în ce mai mult înlocuită de știință. În locul lui Dumnezeu s-a înălțat ca ideal și idol Omul.
„Cei aleși de Dumnezeu spre a fi sarea și lumina lumii și-au pierdut gustul și s-au întunecat... Nici India, nici China, nici Africa nu-i mai socotesc pe oamenii albi drept sare și lumină, ci, din păcate, fără de gust și întunecați..." - se plânge Nicolae, încă din anul 1921. Colonizările și războaiele purtate sunt numai câteva dintre urmările acestei îndepărtări de Dumnezeu a omului european. În cartea „Războiul și Biblia", Vlădica ne întărește că îndepărtarea omului de Dumnezeu a fost pricina Primului Război Mondial, ce va aduce în curând noi curgeri de sânge. În chip prorocesc, până în amănunt, el a prevăzut cel de-al Doilea Război Mondial și a înfățișat vizionar armele și metodele folosite.
A văzut și a simțit pe pielea sa împlinirea acestor prorocii în mai multe temnițe nemțești, între 1941 și 1945, unde, împreună cu Întâistătătorul Bisericii Sârbe, fericitul întru adormire Patriarh Gavriil, a fost închis de Gestapo.
Maltratările zilnice ale întemnițaților, spânzurările, crematoriile și camerele de gazare de la Dachau erau urmările înspăimântătoare ale culturii europene, dovada până unde poate cădea omul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu. Constatarea lui Voltaire, că omul ajunge cea mai cumplită fiară atunci când Dumnezeu este scos din om, s-a dovedit a fi prea blândă, căci în ultimul război unii oameni au fost mai răi decât fiarele.
Vlădica povestește că în iadul Dachaului, într-o zi, „mă aflam, ca întotdeauna, în celula mea din închisoare. Dintr-odată intră un tânăr ofițer german, paznic al lagărului, și mă întrebă: «Oare dumneavoastră credeți cu adevărat în Dumnezeu?» «Nu», i-am răspuns eu. «Sunt fericit să văd un om învățat», se bucură acesta, și continuă: «Când eram copil credeam, căci așa am fost învățat, dar acum nu mai cred deloc.» Atunci i-am spus: «Cazul meu e diferit de al dumneavoastră. Când eram copil credeam, dar acum nu mai am nevoie să cred, căci știu că este Dumnezeu. Prin cercare, credința mea a ajuns o certitudine. Știu acum că este Dumnezeu». Foarte mânios, acesta trânti ușa și plecă. În acea seară nu am primit cina, dar am simțit mulțumire în suflet."
Oamenii noștri școliți în apus s-au molipsit de acest microb al ateismului, l-au adus și pe meleagurile noastre, și au otrăvit poporul nostru cu el. Prin acesta, s-a dărâmat și s-a nimicit tot ce era sfânt și cinstit în poporul nostru. Suntem martori la ce au dus toate acestea.
Paginile care urmează sunt plângerile acestui Proroc Ieremia al sârbilor pe ruinele evlaviei și cinstirii tradiționale a poporului său, precum și îndemnurile sale către copiii Sfântului Sava de a se lecui și a se mântui de „ciuma albă", așa cum numea el cultura europeană contemporană fără de Dumnezeu.
Episcopul Lavrentie
Recenzii
Mircea Platon
Ce se vede prin fereastra temniţei? Dacă eşti criminal împătimit,vezi răzbunare, aşa cum îmi povestea febril, cu ani în urmă, un bărbat cu care am împărţit acelaşi compartiment de tren pe ruta Bucureşti - Iaşi. Omul abia ieşise din închisoare şi se ducea acasă hotărât să-şi înjunghie nevasta care îl înşelase cu altul cât timp el stătuse după gratii. Dacă eşti un om nevinovat, vezi nedreptatea.Dacă eşti deţinut politic închis de comunişti la Aiud, nu vezi nimic pentru că nu ai fereastră la celulă. Dacă eşti sfânt, precum episcopul sârb Nicolae Velimirovici, vezi Învierea.
De-a lungul ultimei sute de ani, România a fost ucisă de mai mute ori. Mai întâi a fost măcelărită pe câmpurile primului război mondial, apoi în campaniile, din Est şi din Vest, ale celui de al Doilea război mondial. Apoi a fost masacrată metodic de comunişti,când au preluat puterea. Apoi a fost masacrată de comunişti când au pierdut puterea. România a murit de mai multe ori şi nu a înviat niciodată. Nu s-a sculat ca să iasă din mormânt niciodată. Maimarii noştri nu ne-au strigat niciodată cu glasul adevărului care învie. Izgonit din cotidian, adevărul e epurat cu atenţie până şi din memorie. Prezentul ne e mistificat propagandistic şi trecutul ne e demitizat tot propagandistic. Generaţiile care vor veni vor înlocui,expert, minciunile de azi cu minciunile de mâine despre minciunile de ieri. Suferinţa e de mase, istoriografia e de simpozion. Suferim cu toţii, dar sensul suferinţelor noastre e arhivat de specialiştii în „memorie,” de cei care ne scriu memoria ca şi cum ar scrie un program de calculator pe care apoi îl salvează pe o dischetă şi ni-l introduc în „sistem.” Şi, dacă se prinde de noi vreun scrupul moral sau vreun virus mistic, ne închid. Shut down. Pentru devirusare.
România a murit de mai multe ori şi nu a înviat niciodată pentru că încă nu ştie de ce a murit. Nu ştie pentru că nu i se spune şi pentru că nu caută să afle. Murim fără sens pentru că trăim fără sens. Şi trăim fără sens pentru că lăsăm ca sensul nostru să fie confiscat de alţii şi pentru că acceptăm sensuri străine nouă. Sensuri de împrumut pentru suflete în leasing. Moarte. Ne uităm prin fereastra temniţei noastre şi nu vedem nimic pentru că nu ştim să citim ce vedem. Nu înţelegem, şi ne închinăm superstiţios la ce nu înţelegem, la „umbrele lungi” ale Apusului.
Tocmai împotriva acestor „umbre lungi” a scris Sfântul Nicolae Velimirovici meditaţiile din Prin fereastra temniţei (traduse în româneşte de Ionuţ şi Sladjana Gurgu, apărute la editura Predania). Închis, după ocuparea Iugoslaviei de către armatele Germane, în lagărul de la Dachau, Sfântul Nicolae Velimirovici a trecut prin pătimirile întemniţării lucrând la un „Canon de rugăciune şi cererecătre Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu,” la „Trei rugăciuni în umbra baionetelor nemţeşti” şi la meditaţiile asupra morţii şi învierii Europei şi Iugoslaviei din Prin fereastra temniţei. Din chiar prima filă a cărţii, Sfântul Nicolae Velimirovici nu lasă loc de îndoială asupra sensului suferinţei sârbilor şi restului Europei cuprinse de război: „Am păcătuit şi ne-am luat răsplata. L-am defăimat pe Domnul Dumnezeu, şi ne-am primit pedeapsa. Ne-am întinat de toată fărădelegea, şi ne-am curăţit prin sânge şi lacrimi.Am călcat în picioare tot ce-a fost sfânt pentru străbunii noştri, şi din această pricină am fost la rându-ne călcaţi. Am avut şcoală fără credinţă, politică fără cinste, oaste fără dragoste de ţară, stat fără binecuvântarea lui Dumnezeu. De acolo ni s-a tras năruirea şcolii, a politicii, a oştirii şi a statului. Douăzeci de ani ne-am străduit să nufim noi înşine, de aceea străinii ne-au învăluit cu întunericul lor.”
Desigur, Sfântul Nicolae Velimirovici nu se referă aici la „întunericul străinilor” în sens rasist, ci în sens teologic: e „întunericul” necredinţei, al celor care trăiesc pe dos revelaţia şi dragostea lui Dumnezeu pentru noi. E întunericul celor care, sârbi sau străini,aleg să trăiască realitatea pe dos, ca umbră. E întunericul celor care îşi duc crucea pe dos, călărind pe ea cum ar călări vrăjitoarea din basme o mătură. Din acest punct de vedere, toţi cei care nu duc, ci călăresc adevărul, sensurile, suferinţa, nădejdile şi jertfele oamenilor sunt în întunericul de care vorbeşte Sfântul Nicolae.
Aşa e şi „cultura” şi „civilizaţia” de care vorbeşte Sfântul Nicolae Velimirovici. Teolog şcolit în Apus, cu doctorate la Berna şi la Oxford, Sfântul Nicolae Velimirovici nu e un „obscurantist.” Dar, ca om cu rădăcini ţărăneşti şi viaţă creştinească, denunţă
nominalismul culturii europene moderne, divorţul ei de realitatea pe care încearcă să o înlocuiască, să o redefinească arbitrar. Pentru Sfântul Nicolae Velimirovici, ca şi pentru contemporanul său T. S.Eliot, cultura nu „poate să apară sau să se dezvolte decât în relaţie cu o religie,” cultura e rezultatul adevărului trăit, nu un formular la care subscriem, ci adevărul după care trăim. În miezul fiecărei culturi, după cum scria conservatorul American Richard Weaver,se află un „centru de autoritate,” o cheie de boltă semantică.Centrul de autoritate al vechii culturii europene e Hristos. Centrul de autoritate al noii culturi europene e cultura. Refuzând împărtăşania, cultura Europeană se auto canibalizează în speranţa nemuririi. Pe care o obţine nu ca viaţă veşnică, ci ca glorie postumă.Refuzând să moară pentru vreun adevăr, oamenii de cultură nici nu pot să învie cu adevărat.
De aceea, ceea ce Sfântul Nicolae Velimirovici denunţă la Europa zilelor sale nu e cultura în sine, ci cultura ca idol, cultura ca expresie a unei societăţi care nu mai trăieşte adevărul, ci minciuna propagandei, progresului, rasismului, trufiei umaniste, ingineriei sociale. Cultura Europei actuale, spune Nicolae Velimirovici, e doar „curăţenia pe dinafară.” Dar această „cultură a apei,” cum o numeşte sfântul, trebuie completată de „cultura rugăciunii” şi a jertfei. În numele acestei culturi a rugăciunii, Sfântul Nicolae judecă aspru, cu mult înaintea ideologilor corectitudinii politice, şi rasismul ştiinţific,al „curăţeniei” sociale „pe dinafară,” şi expansiunea imperială a europenilor care, deşi botezaţi creştin, nu au trăit creştineşte în mijlocul popoarelor din colonii, şi şovinismul, şi internaţionalismul,şi comunismul, şi toate rătăcirile unei lumi care a încercat să substituie falsa cunoaştere dragostei de Dumnezeu.
Sfântul Nicolae Velimirovici scoate suferinţa noastră din regnul animal, acolo unde o împing „experţii,” şi îi redă sensul. Suferinţa al cărei înţeles e ocultat sau făcut pierdut e o suferinţă al cărei potenţial izbăvitor e ratat. E o fabulă fără morală. Sfântul Nicolae Velimirovici ne ajută să restituim sensul istoriei mari şi mici, ne ajută să nu mai trăim ca ficţiune, a noastră sau a altora. Pentru că ficţiunea nu poate învia. De aceea, atât timp cât nu vom afla de ce am murit, nu vom putea să înviem. Pentru că adevărul care învie va fi „divorţat” de ceea ce Dinu Pillat numea „moartea” noastră „cotidiană.”
Daniel Mazilu
Articolul acesta porneşte de la lectura cărţii Sfântului Nicolae Velimirovici[1] Prin fereastra temniţei, în cea mai recentă traducere din limba sârbă a acestui mare teolog. Realizată de soţii Ionuţ şi Sladjana Gurgu, ediţia românească apărută la editura Predania (2007) este una excelentă, în duhul adevărului şi al smereniei. Traducerea în sine este o faptă de smerenie. Bunul traducător ascultă şi face întru totul voia autorului. Urmează cu fidelitate cuvântul şi spiritul acestuia. Desigur că istoria traducerilor cunoaşte şi „trădători”. În cazul soţilor Gurgu nu este cazul. Când citeşti această carte, îl ai în faţă pe sfântul Nicolae. Adevărul e că Ionuţ şi Sladjana nu au redat publicului din România doar o versiune în limba noastră. Într-un mod tainic, cu ajutorul Celui de Sus, ei au adus duhul sfântului în viaţa noastră, în ţara noastră.
În această carte, sfântul Nicolae vorbeşte despre sârbi, despre Europa în care trăim şi despre fiecare dintre noi. Ne vorbeşte cu blândeţe, totdeauna în Adevăr şi cu mare înţelepciune. Avem aici modelul exemplar al vorbirii omului îndumnezeit. Nu exuberanţă oratorică ori deficienţă, nu calomnie ori injurie, nu manipulare ori flecăreală, ci numai hrană pentru suflete.
Sfântul Nicolae, om foarte înţelept, cunoaştea că „duhul hrăneşte sufletul şi că sufletul transfigurează trupul” (Pr. Evgheni Şestun). De aceea, vorbele lui sunt, cum am zis, hrană duhovnicească.
Atât de mult a iubit sfântul Serbia, Europa şi omul în genere, încât nu găseşti în această carte o singură propoziţie care să-i contrazică dragostea.
Cartea este structurată în felul următor: o smerită introducere scrisă de Episcopul Lavrentie (pp. 5-6), optzeci şi două de scurte predici (pp. 7-246), o biografie pe treisprezece pagini şi o mărturie despre ultimele clipe ale sfântului, realizată de egumenul Athanasie (pp. 263-264).
Din introducere amintim două aspecte: sublinierea Episcopului Lavrentie că ceea ce l-a îmboldit pe sfântul Nicolae să scrie aceste rânduri a fost o mare îngrijorare, anume că „Europa a început să se îndepărteze de Hristos şi să se întoarcă către lumea aceasta, dinspre duh înspre materie”[2] şi convingerea sfântului, – „după legea veşnică a firii” -, conform căreia „oricine îi spune celui care lucrează răul că rău va petrece, poate fi proroc”.
Cum intenţia acestui articol este de a fi o invitaţie către lectură şi luare-aminte, nu voi dezvolta pe larg conţinutul cărţii. Mă rezum la câteva citate: „Şcoala să fie cu credinţă, politica cu cinste, oastea cu dragoste de ţară, statul cu binecuvântarea lui Dumnezeu”[3].
„Sfânta Scriptură este fără de greşeală. Ea este rânduiala Cosmosului, lăsată de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se lămureşte rostul fiecărui om şi fiecărui neam […] Toată ştiinţa europeană nu e în stare să înlocuiască nici măcar o poruncă a Domnului”[4].
„Iată, fraţilor, pricina tuturor suferinţelor pe care Dumnezeu le îngăduie în lume. Să facă pe om mai căutat şi mai preţuit decât aurul”[5].
„Cei blânzi vor moşteni pământul pentru care se luptă şi îşi varsă sângele cei îngâmfaţi, cei lacomi şi cei mânioşi. […] Nicicând de la zidirea lumii, nimeni n-a luptat împotriva unui popor binecredincios fără să lupte împotriva lui Dumnezeu. […] Dacă ar fi ştiut Europenii botezaţi aceasta, nu ar mai fi avut loc ultimele războaie mondiale”[6].
„Toate neamurile urăsc numele lui Hristos din pricina Creştinilor. Toţi îl alungă pentru că aud de la creştini cum ei înşişi se leapădă de El în numele culturii lor, iar pe Apusenii botezaţi şi cultivaţi îi numesc diavolii albi”[7].
„Ne-am plecat capul şi ne-am închinat cu uşurinţă idolilor Europeni”[8].
„Popoarele eretice din vremea noastră L-au aşezat pe Domnul Hristos pe ultimul loc la masa acestei lumi, ca pe ultimul milog, iar la locurile de cinste i-au aşezat pe oamenii lor mari: politicienii, cărturarii, filosofii, romancierii, oameni de ştiinţă, bancherii, chiar şi pe exploratori şi pe sportivi”[9].
„Dacă mă întrebaţi ce e de făcut ca să ne mântuim, vă voi răspunde să cunoaşteţi adevărul, şi adevărul vă va slobozi de toate relele. Hristos este adevărul şi mărturisitorul adevărului ceresc cel veşnic”[10].
„Fraţii noştri botezaţi care s-au luat după eresurile papale şi lutherane s-au înţelepţit fără Hristos. Şi ne-au dispreţuit pe noi, Creştinii ortodocşi, ca pe nişte neînţelepţi lipsiţi de cultură”[11].
„Toţi oamenii îşi doresc fericirea, dar puţini sunt cei care nu lucrează cu toată puterea lor la nenorocirea lor”[12].
„Fie ca popoarele Creştine să îngenuncheze la picioarele lui Hristos cel batjocorit de ele şi să-i înapoieze stăpânirea, cinstea, slava şi cinstirea care i se cuvin numai Lui. Aşa să faceţi şi voi, fraţilor ortodocşi, dacă vreţi să scăpaţi de un al treilea război mondial, mai cumplit decât cele două de până acum”[13].
„Fraţii mei, calea cea sfântă a Domnului nici nu e neumblată, nici nepietruită, nici nemarcată, ca să ne putem plânge că nu o vedem sau nu o cunoaştem. Pe această cale au trecut sfinţii apostoli, sfinţii mucenici şi mărturisitori, sfinţii împăraţi Creştini şi patriarhi, sfinţii pustnici şi sihaştri, şi alte mii şi mii, milioane şi milioane. […] Pe calea aceasta sfântă, Dumnezeu blagosloveşte norodul Său sfânt. Amin”[14].
Invităm, aşadar, la lectură pe oricine doreşte să cunoască mesajul unui sfânt care s-a născut prin rugăciune, a trăit pentru rugăciune, a răposat în genunchi, şi s-a îndumnezeit vorbind cu Dumnezeu.
Note:
[1] Nicolae Velimirovici s-a născut pe 23. 12. 1880 în sătucul Lélici, în zona apuseană a Serbiei. A fost îndrumat de la început pe drumul duhovnicesc de mama lui, Katarina. A avut de mic o mare capacitate de a înţelege şi a de a învăţa limbi străine. A vorbit în total şapte limbi străine. A cunoscut boala din copilărie. La 25 de ani merge la studii în Elveţia. La 28 de ani devine doctor în teologie a Facultăţii de Teologie a vechilor catolici din Berna. Un an mai târziu îşi ia un doctorat în filosofie la Oxford. În 1909 intră în monahism şi este hirotonit preot la M-rea Rakoviţa. Stă un an în Rusia. Este trimis în varii misiuni diplomatice în lume. Publică multe cărţi admirabile. Dobândeşte încă 2 doctorate în teologie la Cambridge şi Glasgow. La 39 este hirotonit episcop al Jiciei şi Ohridei. Călătoreşte în S.U.A. Ţine peste 150 de cuvântări în trei luni. Este numit „al doilea Isaia” şi un „nou Gură de Aur”. În 1927 proroceşte al doilea război mondial. Adună pe lângă el tineri excepţionali precum Iustin Popovici, Ioan Maximovici. În 1946 primeşte al cincilea titlu de doctor la Universitatea Columbia. În 1951 se mută la mănăstirea ortodoxă rusă a Sfântului Tihon din South Canaan, Pennsylvania. După cinci ani, 17.04.1956, trece la Domnul în timp ce se ruga.
[2] Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, Predania, Bucureşti, 2007, p. 5.
[3] Idem, p. 8.
[4] Idem, p. 13.
[5] Idem, p. 17.
[6] Idem, p. 23.
[7] Idem, p. 27.
[8] Idem, p. 37.
[9] Idem, p. 40.
[10]Idem, p. 50.
[11] Idem, p. 51.
[12] Idem, p. 54.
[13] Idem, p. 59.
[14] Idem, p. 67.
