Omenia și frumusețea cea dintâi
Descriere
Sunt cărți care merită să fie tipărite și răspândite, a căror valoare, noi, prietenii voștri de la Predania, încercăm să v-o descoperim.
Pentru că vremurile sunt grele, banii sunt puțini și problemele cu care se confruntă fiecare creștin sunt multe, singura soluție pe care am găsit-o, pentru a putea publica cărți noi, este aceea de a le oferi la precomandă, înainte de a fi tipărite, la un preț special.
Făcând o precomandă de minim 10 exemplare, veți contribui la aducerea la lumină a unor cărți importante pentru lumea ortodoxă și veți beneficia de reduceri de 45%. Plata cărților se face ramburs, iar dacă vă uniți forțele cu alți prieteni Predania, din același oraș, costul livrării coletului, de 20 lei, va fi mult mai ușor de suportat.
Prima dintre cărțile pe care vi le propunem este „Omenia și frumusețea cea dintâi”, a ziaristului și teologului ortodox George Racoveanu, cel mai fidel ucenic al lui Nae Ionescu.
O carte care punctează, în spirit pur ortodox, cele mai importante calități ale unui om de omenie, o carte care are meritul de a ne aminti, într-o lume care își pierde frumusețea, care sunt florile sufletului uman.
Recenzii
Mircea Eliade
Paginile acestea de exegeză le-am ascultat pentru întâia oară citite de Gheorghe Racoveanu. Era într-o după-amiază din Septembrie 1961, la Cé Foscari, unde aveau loc şedinţele Congresului Internaţional al Societăţii Academice Române. Cunoscând de mai bine de treizeci de ani proza fără greş, densă şi clară a lui G. Racoveanu, ştiam că o seamă de observaţii, precizări şi nuanţe îmi vor scăpa la o primă lectură. Cu ce bucurie am recitit acest text somptuos şi totuşi concis, aproape laconic! Nu mă îndoiesc că exegeza lui Racoveanu va figura într-o zi alături de alte interpretări clasice ale realităţilor româneşti, semnate de nume ilustre, de la Mihai Eminescu şi Haşdeu la Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu.
Cândva se va scrie istoria culturii româneşti altfel decât a putut fi ea scrisă până acum. Adică o istorie integrală a creativităţii geniului românesc, iar nu exclusiv a creaţiilor culte, livreşti. Nu că acestea din urmă n-ar fi importante sau reprezentative; e destul să ne amintim de un Eminescu sau Blaga pentru a ne da seama de valoarea şi semnificaţia lor. Dar asemenea creaţii culte sânt, la noi, de dată recentă. Noi de-abia am început să scriem bine româneşte. Până la Eminescu, majoritatea „intelectualilor” nu ştiau să scrie româneşte, deşi, probabil, vorbeau destul de bine; cel puţin la ei acasă, în satul sau în târgul lor, ştiau să vorbească. Dar aproape nimeni, până la Eminescu, nu îndrăznea să scrie limba vorbită, ţărănească. Limba noastră scrisă urma modéle streine: fie calapodul vechilor traduceri din slavoneşte, fie structura limbilor din care se tradusese în ultimele două secole, adică neo-greaca, italiana şi franceza. Problema e prea complexă pentru a o putea dezbate aici. Destul să spunem că autorii români au reuşită să scrie bine româneşte de-abia de la Eminescu încoace, adică de mai puţin de o sută de ani. Or, e limpede că o cultură - înţelegând prin acest termen exclusiv creaţiile autentice - nu se poate judeca numai după producţii atât de recente.
Se va scrie, deci, într-o zi, istoria culturii române integrale: adică a instituţiilor şi credinţelor, a creaţiilor lingvistice şi folclorice. Redusă doar la documentul scris, cultura românească - şi nu numai ea - pare săracă, timidă, provincială. De fapt, în orizontul culturii moderne sântem provinciali. Ca şi alte culturi din Europa răsăriteană, am împrumutat modélele de la „centru,” din Occident. Cam tot ce s-a scris în româneşte de la Şcoala latinistă încoace depinde, direct sau indirect, de ce s-a scris în Occident. Aceasta nu înseamnă numaidecât lipsă de „originalitate.” Cultura europeană, aproape în totalitatea ei, este rezultatul imitaţiei creaţiilor efectuate în câteva „centre” din Occident. Autorii ruşi au învăţat meşteşugul prozei literare de la englezi şi francezi, dar un Dostoievski sau un Cehov au influenţat la rândul lor întreaga literatură europeană. Probabil că un fenomen analog ar fi avut loc şi cu anumiţi prozatori, eseişti şi gânditori români, dacă n-ar fi intervenit ocupaţia sovietică. Nu trebuie să uităm că în România s-a putut crea liber, adică fără a urmări un obiectiv politic, numai după împlinirea idealului naţional şi până în preajma celui de-al doilea război mondial. Cu totul şi cu totul, cam vreo douăzeci de ani. Iar scriitorii români au început să aibă la dispoziţie un instrument de expresie adevărat numai de pe la 1890…
Dacă în orizontul culturii europene am rămas „provinciali,” nu e numai vina noastră. „Istoria” – care în cazul nostru mai înseamnă şi inconştienţa politică a occidentalilor – ne-a zăvorât din nou în întunerec, mai rău decât am fost zăvorâţi în Evul Mediu, prin năvălirile barbarilor.
Dar o cultură nu se reduce numai la expresiile ei moderne, adică, în cele din urmă, la creaţiile personale. Dimpotrivă, atenţia cercetătorilor se îndreaptă tot mai mult astăzi spre creaţiile trans-personale: mituri, simboluri, stiluri de existenţă, tradiţii, folclor religios, arte populare etc. Toate acestea alcătuiesc în felul lor tot atâtea limbaje prin care se exprimă geniul unui neam. Asemenea limbaje sânt universale, în sensul că ele revelează moduri de a fi în lume, comportamente, nostalgii, universuri imaginare care nu sânt exclusive unui anumit popor sau unui anumit moment istoric. Ele au un caracter trans-istoric şi arhaic. Datorită acestor „limbaje,” culturile sunt „deschise” şi pot comunica între ele. Prin însăşi structura lor, un simbol, un mit, un mod de a fi în lume nu pot fi „provinciale,” pentru că ele nu depind de un „centru cultural,” nu imită un model. De aici, perenitatea acestor „limbaje”: ele nu stau sub semnul timpului istoric (care „demodează,” într-o generaţie-două, 90% dintre creaţiile individuale moderne), ci, am spune, sub semnul unui timp trans-istoric, timpul fermecat al miturilor şi basmelor, timpul marilor cicluri cosmice, dar şi „clipa” în care trăiesc sfinţii, contemplativii, poeţii, logodnicii.
Dintr-un asemenea „limbaj” face parte, alături de atâtea noţiuni, nostalgii şi moduri de a fi, şi conceptul românesc de „omenie.” Nu voi încerca să rezum aici iscusita hermeneutică a lui G. Racoveanu. Nu voi ştirbi bucuria cititorului de a o descoperi singur. Prin asemenea contribuţii se pregăteşte ziua când se va putea scrie adevărata istorie a neamului şi culturii româneşti. Şi de-abia atunci vom putea interesa, în mod sincer şi profund, Occidentul, a cărui atenţie o jinduim atât.
Până acum am încercat să trezim interesul Occidentului mai ales prin meritele şi sacrificiile noastre istorice (rezistenţa contra turcilor) şi prin producţiile culturii româneşti moderne. Trebuie să recunoaştem că, nenorocul urmărindu-ne şi de data aceasta, am eşuat în ambele cazuri. Neizbutind să ne traducem poeţii, literatura românească n-a interesat. În ceea ce priveşte misiunea pe care şi-au asumat-o Domnii români de a ţine piept iureşului otoman, în speranţa că occidentalii vor înţelege, până la urmă, că împlinesc rolul propriei lor avangarde, dezamăgirea e şi mai mare. Ne-am fi aşteptat că, dacă n-am fost înţeleşi de şefii politici şi militari de acum câteva veacuri, vom fi înţeleşi măcar de istoricii de astăzi. Dar, din nefericire, conştiinţa istoriografică occidentală n-a reţinut rolul pozitiv al românilor în istoria Europei.
S-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, lucrurile să se schimbe. Occidentul începe să se intereseze tot mai mult de alte moduri de a fi în lume decât ale lui, de structuri antropologice tradiţionale, de alte valori culturale decât cele care-i sânt familiare. S-ar putea ca într-o bună zi, descoperind adevărata noastră istorie şi cultură, occidentalii să se laude cu noi (căci, în fond, şi noi tot din Europa facem parte) mai mult decât s-ar fi lăudat dacă am fi dat un Shakespeare sau un Dante…
Ciprian Voicilă
V-ați săturat de comportamentul grosolan al semenilor dumneavoastră? De lipsa de respect, care a devenit un ingredient nelipsit în viața noastră cotidiană – respect pe care, în orice societate normală, tânărul i-l datorează maturului și bătrânului, copilul părintelui, subordonatul superiorului său ierarhic? Nu aveți adesea senzația că înșelătoria, șperțul, lipsa cuvântului dat, disprețul față de cel de lângă noi nu doar că nu mai sunt amendate ca atitudini anormale, dar chiar au devenit rețete pentru succes în lumea concurențială de astăzi?
Este suficient să privim puțin în trecut, să revizităm tradiția noastră românească pentru a ne reaminti că nici lumea, nici oamenii nu au fost dintotdeauna așa. Socrate credea că oamenii comit răul din neștiință. Eu aș adăuga la această sentință antică faptul că oamenii își pot pierde calitatea de ființe umane și pentru că au uitat să își mai adreseze întrebările fundamentale, au pierdut deprinderea de a-și pune întrebări, de a se chestiona.
Dacă, de pildă, te vei întreba: „ce înseamnă să fiu om?” nu mică îți va fi mirarea când vei descoperi în cultura noastră tradițională răspunsul, dar și mijloacele prin care, odată dobândită virtutea omeniei, ți-o poți păstra pe mai departe. Vom vorbi, prin urmare, în cele ce urmează despre omenie - acea calitate de a fi om pur și simplu, făcând apel pe de o parte la înțelepciunea strămoșilor noștri- condensată în zicerile populare-, iar pe de alta la câțiva gânditori care au analizat virtutea omeniei, punându-i în lumină polimorfismul, multitudinea de forme sub care se poate manifesta în realitatea socială. Omenia – „un buchet de flori ale sufletului”/ În cartea Omenia și frumusețea cea dintâi (Editura Predania), teologul George Racoveanu observa semnificațiile multiple ale cuvântului „omenie”, ceea ce face dificilă traducerea sa fidelă și exhaustivă într-o altă limbă: a fi omenos înseamnă a fi ospitalier dar și onest, înseamnă a fi o persoană onorabilă, dar și cuviincioasă, înseamnă să fii un om bun, dar și a fi om, pur și simplu, adică a-ți manifesta firea, natura ta, așa cum a fost creată de Dumnezeu. În opinia lui Racoveanu, omenia este „un buchet de flori ale sufletului”, iar podoabele ei sunt: „iubirea de străini”, „ținerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziție de jertfă, spiritul dreptății, mărinimia, modestia, credința în Dumnezeu”.
La români, cea mai cunoscută formă de omenie este ospitalitatea, iubirea de oaspeți. „A omeni” pe cineva- arată George Racoveanu- în realitatea vieții de zi cu zi, în concretul ei, înseamnă să-l primești pe străin cu inima deschisă și să-l cinstești pentru simplul fapt că este om ca și tine. Să îl ospătezi, dacă este flămând, să îi oferi un loc de odihnă, dacă este ostenit. În sprijinul ideii că a fi om de omenie înseamnă și să îți ții cuvântul dat, Racoveanu extrage din comoara spiritualității românești versurile unui cântec și câteva proverbe autohtone. Cântecul sună așa: „Furnica, de e furnică, lighioana micuțică, la trup mare, la cap mică, se târăște pe pământ, și se ține de cuvânt. Dar noi oameni botezați, de cuvânt c-am fost lăsați!”
Având în vedere importanța cuvântului, consecințele sale faste sau nefaste pe care le poate provoca în lume, românul de odinioară considera că e mai bine să fii cumpănit la vorbă, să îți cântărești cuvintele înainte de a le da drumul în văzduh. El credea și că este preferabil să fii mai degrabă tăcut decât guraliv: „Dumnezeu a dat omului două urechi și numai o limbă; ca mai mult să audă, decât să spună”. Aceasta și pentru că „Pe unde iese vorba, (pe acolo iese) și sufletul!” Omul de omenie este animat de sentimentul onoarei.
Pentru el, una dintre cele mai mari griji este să își păstreze onoarea, să nu se facă de rușine. De unde și zicala: „Omul de omenie nu se teme de alta, fără numai de rușine”. Omul adevărat manifestă înclinația de a se pune în slujba aproapelui său, de a-l situa mai presus de sine și - dacă situația o cere- de a se sacrifica pentru el.
A fi om de omenie presupune să fii și o ființă iubitoare de dreptate, să nu rabzi nedreptatea care i se face semenului tău. Cel care întruchipează virtutea omeniei are o inimă largă, un suflet mare. Cu alte cuvinte, este mărinimos. Iar a fi mărinimos înseamnă să nu răspunzi răului cu rău, să îl ierți pe vrăjmașul tău. Străbunii noștri spuneau: „Iertarea poartă-o-n sân, ca s-o ai la îndemână”.
Omul plin de omenie este o făptură modestă, conștientă de limitele ființei sale. De unde și sfatul pe care ni l-au lăsat strămoșii: „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârși, nu arăta a o fi săvârșit tu: lasă să vorbească fapta pentru tine”. Omul de omenie este o ființă religioasă. Cununa tuturor virtuților omeniei este credința în Dumnezeu, notează Racoveanu. Pentru un credincios viața este un dar divin pentru care trebuie să mulțumim continuu: „Mulțumim lui Dumnezeu și de bine și de rău”.
Omenia – un ideal de atins
Pentru Părintele Dumitru Stăniloae, omenia este un cuvânt derivat de la „om”, „încărcat de tot idealul spre care trebuie să tindă omul”, dar și expresia bunei raportări la aproapele nostru: ești om de omenie când întreții „relații cinstite, atente, sincere, înțelegătoare, lipsite de gânduri de înșelare a semenilor”.
Omul de omenie empatizează cu suferința semenilor săi. Drama, tragedia, neîmplinirea, eșecul, durerea celuilalt devin toate ale mele. În măsura în care mă raportez afectiv și activ la suferința din preajma mea, rămân om, îmi păstrez nealterat chipul de om.
De aceea, concluzionează Părintele Stăniloae, „omul nu e om decât în relația normală cu semenii săi”. Se poate spune că „omenia e granița între om și animalul inconștient sau fiară”.
În acest sens, despre acela care a încetat să mai fie om de omenie, poporul român spune că „și-a mâncat omenia” sau că „s-a făcut din om neom”.
Pentru țăranul român, omul lipsit de omenie este mort din punct de vedere spiritual: „Omul fără omenie e ca și trupul fără suflet”. La antipodul omului de omenie – scrie Părintele Stăniloae în „Reflecții despre spiritualitatea poporului român” – se situează cei care și-au pierdut chipul de om, indivizii care au regresat la stadiul de animalitate. Pe aceștia înțelepciunea neamului românesc îi califică drept „porc de câine”, „o lepră de om” sau „un câine de om”.
A fi om de omenie- continuă Părintele Stăniloae- „înseamnă a nu fi ˂ porc de câine˃, adică obraznic ca un porc sau rău ca un câine, sau amândouă; înseamnă a nu fi ˂ lepră˃ de care oamenii trebuie să se ferească pentru că aduce o molimă în viața lor”. Omenia nu face casă bună cu egoismul și individualismul.
Câte exemple de egoism exacerbat, uneori monstruos, întâlnim în marea literatură! Scrooge-ul creat de Dickens este lipsit de omenie. La fel, Hagi Tudose. Străbunii noștri credeau că omenia este o virtute rară: „Omenia nu-i cu carul”.
De aceea, când o întîlnim trebuie să o prețuim la justa ei valoare: „Omenia-i mai scumpă ca avuția”.
Omenia - o virtute evanghelică
În cartea „Îndemn la simplitate” filosoful și etnologul Ernest Bernea constată că bunătatea- sinonimă omeniei- are ca fundament ultim chipul lui Hristos, ascuns tainic în sufletul nostru: „Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptățește și face posibilă bunătatea. Omul cunoaște această stare interioară numai mergând pe căile adevărului. Prin bunătate, omul este mai om și culege urma pașilor lui Iisus”. Toate calitățile morale încorporate în virtutea românească a omeniei reflectă Fericirile din Predica de pe munte. O altă dovadă că fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5)!
Cosmina Tămaș
Mai știm noi, oare, ce este OMENIA?
Consemnând printre virtuțile omeniei românești însușiri înalte, precum: iubirea de oaspeți (o formă particulară a filoxeniei avraamice), facerea de bine, mărinimia, spiritul dreptății, ținerea cuvântului dat, jertfelnicia, modestia, onoarea și, nu în ultimul rând, credința, George Racoveanu subliniază originea evanghelică a acestei trăsături definitorii a poporului român.
Ba mai mult, autorul arată că omul de omenie, creștin în esența sa, chiar dacă nu identifică omenia cu sfințenia, se raportează corect la violență (ca unul care știe că judecata este privilegiul exclusiv al lui Dumnezeu), ,,se teme de rușine" (ține la onoarea sa, așadar nu se lasă înjosit prin fapte și vorbe de rușine) și, mai presus de orice, este conștient de originea sa divină (e chip al slavei dumnezeiești celei negrăite), drept care însetează și suspină mereu după ,,frumusețea cea dintâi". Pe scurt, omenia e, nici mai mult, nici mai puțin, decât trăirea particulară, românească, a Adevărului Evangheliei.
Salutat cu entuziasm de Mircea Eliade, încă de la publicarea lui, în 1961, eseul lui George Racoveanu despre omenie, ca trăsătură definitorie a spiritualității românești, se înscrie printre proiectele curajoase și meritorii ale editurii Predania, de repunere în circulație a câtorva texte fundamentale, de mică întindere, dar concise, care încă ne mai oferă o cheie de lectură și de intelegere corectă a valorilor perene ale acestui neam.
Așadar, în aceste vremuri pline de confuzie ideologică, dacă ni se pare greu, ba chiar imposibil să ajungem sfinți, să ne străduim, după puteri, să fim măcar oameni de omenie.
