Gânduri și icoane din vremea războiului
Descriere
Gândurile au aripi. Ele zboară în lume fără să fie văzute, ducând cu dânsele putința binelui și a răului. Cei care le zămislesc, și mai mult încă, cei care le aștern pe hârtie, trebuie să aibă grijă de sămânța pe care o seamănă și o împrăștie. Un gând frumos poate să fie ca o biserică în care omul își odihnește sufletul, iar gândul rău este neghina care înăbușă grâul cel mai curat și mai rodnic.
Gândurile au aripi - de aceea să fim cu grijă pentru gândurile trimise în lume, mai ales în ceasul când soarta își coboară umbra ei asupra viitorului nostru și asupra onoarei unei țări care s-a ridicat la o culme înaltă prin credința, prin jertfa, prin suferința și prin idealul care a trimis-o în luptă.
Măreția unui popor nu stă numai în ceasul biruinței, ci mai ales în puterea lui de a suferi. De aceea gândurile fiecăruia trebuie să fie ca stâncile cu care clădești o fortăreață împrejurul onoarei patriei, o fortăreață atât de tare încât generațiile care vor veni să se simtă sigure între zidurile ridicate pe morminte - pe mormintele acelora care și-au dat viața pentru un ideal, ziduri cimentate de sângele vitejilor și de lacrimile celor care îi plâng.
Gândurile au aripi - de aceea ia aminte la gândurile pe care le trimiți în lume...
Regina Maria a României
Recenzii
Magdalena Lazanu
Regina Maria a României și o nouă carte scrisă de ea și publicată la Editura Predania. Mult m-a impresionat volumul „Regina unei țări mici. Gânduri despre țara dragă mie” și pe bună dreptate m-am întrebat ce suflu nou poate aduce acest nou volum... Și... Voilá!
Ce inimă, Doamne! Ce inimă a avut această femeie! Unde a încăput oare atâta belșug de iubire? Unde a încăput oare atâta curgere de jertfelnicie? Unde a încăput atâta mărinimie? Durerea reginei Maria a României a devenit împărătească nu prin personificare, nu prin naștere, nici prin numire, ci prin transfigurare, după cum însăși regina ne spune: „... și sufletul meu se topea în sufletul Țării, a cărei stingere era stingerea inimii mele”. De neam străin, adusă pe meleag și mai străin obârșiilor ei, ea a devenit una nu doar cu poporul român, ci cu însuși pământul și suflul românesc. Glasul reginei Maria sună aidoma glasului tuturor celor care au iubit mult încercatul neam românesc, o iubire adevărată, mistuitoare, înflăcărată, pătimitoare, martiră, răbdătoare, o iubire izvorâtă din dureri și morți inutile, o iubire care nu s-a plecat în fața tragicului inevitabil, ci l-a biruit în numele Veșniciei. Regina Maria a fost un stâlp de foc în pustie, o stea călăuzitoare în noaptea timpului în care a trăit și luminează încă și peste decenii, în conștiința celor care o cunosc prin intermediul scrierilor sale. Un suflet de poet, un suflet de copil, un suflet de martir și un suflet de mamă. Mamă a propriilor copiii, dintre care pe unul l-a pierdut mult prea devreme, mamă pentru juvenilul ei popor asuprit, mamă pentru sufletele ce i s-au încredințat în felurite chipuri și icoane, mamă pentru răniți și morți, mamă pentru cei care nu s-au mai întors... O mamă, așa cum sărmana Românie a avut atâta nevoie... și încă mai are...
Când atâtea persoane și mame nu își mai pot reveni după pierderea persoanei celei mai dragi, după pierderea unui copil mult iubit, ne putem întreba de unde a găsit această minunată femeie putere să își prefacă grâul pierderii propriului copil în pâinea iubirii pentru alte sute de suflete? Nu putem să nu ne întrebăm ce fluviu de iubire izvora din inima reginei...
Din mijlocul soldaților și bolnavilor, din mijlocul lor, din mijlocul durerilor lor, regina Maria a încercat să îi aline, să îi aline îmbrățișându-le durerea și îmbrățișându-le dorurile, îmbrățișându-le ofurile și slobozindu-le nădejdile în văzduhul credinței. A stat lângă soldații români, le-a pansat rănile și le-a cules suferințele de pe buzele strânse de chinuri și din mijlocul lor a așternut pe hârtie viața și moartea soldatului român și aproape mistuirea unui popor...
Imagini atât de cumplite, atât de dure ale războiului... Astăzi, la decenii trecute de la ultimul război major care a cuprins țara noastră, noi uităm cât de atroce poate fi războiul, uităm cât de ușor putem pierde toți tot ce avem, uităm cum relele pot veni tăvălug peste bietul nostru popor... Și parcă, citind, inima ți se strânge și îți vine a slăvi pe Dumnezeu pentru timpurile de pace ce ni le-a oferit și ni le mai oferă și în clipele de acum! Atât de cumplită e tragedia războiului încât multe am prețuit mai mult dacă am cugeta mai profund la chinurile înaintașilor noștri... Atât de puternic este conturată imaginea țarinei sfințite de miile de morți încât începi și tu, ca biet și ingrat cititor, să simți cât de sacru este pământul pe care calci și pe care, în murdăria lui urbană, uneori, nu ai da nici două cepe... Pentru glia de sub tălpile noastre și pentru aerul libertății de astăzi, mii și mii au plătit cu viața lor... Și parcă sună în urechi familiar aceste cuvinte, dar cât de departe suntem de a le conștientiza pe deplin... Și la această trezire simt că ne ajută plenar această cărțulie cutremurătoare!
În încheiere, aștern un ultim gând: am simțit cum aievea istoria prinde viață, cum toată istoria învățată la școală te trezește și mă trezește. Nu mai erau doar date și contexte, doar personaje istorice și evenimente, era viață. Smerită, chinuită, încercată. Și erau suflete. Deznădăjduite, umilite, robite și bolnave. Și cu adevărat istoria s-a scris din condeiul vieții firave a umanității...
