Gânduri despre bine și rău
Descriere
Azi, când toată lumea și toate cugetele ard, în fața cerului posomorât, ca mii și mii de torțe ale iadului, cartea Vlădicăi Nicolae este ca un refugiu într-o grădină desfătată și scăpată ca prin minune de marele pârjol obștesc. (...) Gândurile lui, scrise simplu și ușor de înțeles pentru oricine, bucură inima și redeșteaptă mult încercata noastră cucernicie. Greu s-ar putea găsi o carte mai modestă ca volum și mai bogată ca înțelepciune creștină.
Gala Galaction
Recenzii
Gala Galaction
O carte despre înțelepciunea creștină: „Gânduri despre bine și rău”, scrisă de P. S. Nicolae, episcopul Ohridei.
Ziditoare, limpezi și binevenite sufletului sunt impresiile pe care le aduni din această carte! Deși cugetările Vlădicăi Nicolae sunt scrise familiar, curgător, zi după zi, fără niciun fel de geometrie dezbătută și prealabilă, ele descoperă progresiv minunatul sistem al filosofiei creștine, celei mai presus de orice comparație și de orice laudă pământească.
Cartea, pe fruntea căreia cutez a scrie aceste câteva cuvinte admirative, trebuie mai mult decât citită, fiindcă trebuie trăită. Vlădica Nicolae, evident un mare înțelept creștin, a scris aceste cugetări, nu pentru a deștepta discuții, controverse sau elogii, ci pentru a deștepta viață și cucernicie în inimile cititorilor. Coborâtor sufletesc din acea ramură a doctorilor Bisericii, care a înflorit și înflorește pentru noi floarea tămăduitoare a înțelepciunii, P. S. nostru autor caută și cucerește elogiul intim al sufletului și închinăciunea cucernică a inimii.
Filosofia creștină e cu totul practică, preocupată de bunătatea faptei și fericită de bunele recolte ale viei lui Iisus Hristos. Această filosofie poate să pornească și de pe catedră și din Academie, dar își dă examenele în tăcerea chiliilor și înaintea sfintelor altare.
Filosoful creștin este mai întotdeauna un taciturn. Rareori sfințenia se întovărășește cu elocința catedrei sau a tribunei. Rareori mărgăritarul cel de mare preț rămâne vreme îndelungată la priveala celor din agora.
Vlădica Nicolae, în adâncul înțelepciunii sale, știe tot atât cât știa și Sfântul Pavel: „Fraților, eu însumi când am venit la voi și v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca meșter cuvântător ori ca înțelept, căci am judecat să nu știu între voi altceva decât pe Iisus Hristos și pe Acesta răstignit... iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în dovezile meșteșugite ale înțelepciunii omenești, ci în dovedirea Duhului și a Puterii.” /I. Corinteni 2, 1-4/
Pentru acest veșnic temei, înțelepciunea acestui ucenic de azi la Sfântul Pavel este atât de nobilă și de convingătoare, măcar că mijloacele folosite sunt tot atât de simple, ca și a sfinților înțelepți de altădată.
Vlădica Nicolae nu știe și nu spune mai mult decât au spus sfinții noștrii înaintași, fericiții scriitori, care veacuri de-a rândul au iubit și au sporit podoaba Casei Domnului. Dar această știință atât de veche și atât de veșnic tânără are în ea răcoarea și limpezimea celor patru râuri din Paradis. Neclintita și impunătoarea mărturisire a acestei științe creștine asupra Binelui și asupra Răului, în aceste zile pe care le trăim, este merituoasă și folositoare mai presus de toate laudele noastre.
Azi, când toată lumea și toate cugetele ard, în fața cerului posomorât, ca mii și mii de torțe ale iadului, cartea Vlădicei Nicolae este ca un refugiu într-o grădină desfătată și scăpată ca prin minune de marele pârjol obștesc. Să mai despici azi legiunile Negațiunii și ale diavolului cu această fericită și biruitoare proclamație: Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le, înseamnă să ai mandatul și puterea lui Moise, în fața unei mări cu mult mai viclene și mai primejdioase decât Marea Roșie.
Simți cu înaltă mulțumire că Vlădica Nicolae are dreptate. Gândurile lui, scrise simplu și ușor de înțeles pentru oricine, bucură inima și redeșteaptă mult încercata noastră cucernicie. Greu s-ar putea găsi o carte mai modestă ca volum și mai bogată ca înțelepciune creștină.
Ne simțim când străbatem această carte binecuvântată, mai îndreptățiți și mai răsplătiți, că iubim pe Iisus Hristos și că ne străduim să-L predicăm și să-L semănăm în inimile contemporanilor noștri. Ne dăm seama, mai temeinic decât oricând câtă desordine, câtă eroare și câtă pagubă fatală au provocat în lumea din jurul nostru învățătura cea fără Dumnezeu și ucenicii întunericului și ai răzvrătirii. Pricepem cu înfricoșată ascuțime câte prăbușiri încă mascate, câte dezastre subterane, câte sfâșieri apocaliptice se pregătesc veacului de față, cel ce a ridicat încă o dată în slava închinăciunii pe idolii detronați acum două mii de ani.
Cartea Vlădicăi Nicolae este departe de a fi o recapitulare pedantă și rece a mărturisirii creștine. Nu repetând statuările dogmatice izbutește autorul să ne odihnească inima și să ne reasigure în pacea noastră creștină. El face altfel: el ne lasă azi, mâine, poimâine, să privim cu fericire cum înfloresc, în grădina evlaviei, acele flori minunate, pe care numai rădăcina credinței poate să le ridice spre ceruri și numai soarele lui Iisus Hristos poate să le dăruiască mireasmă și culoare. Iar această bogăție de răzoare, cu trandafirii Crucii și ai Răstignirii, ai Învierii și ai Mântuirii noastre covârșește în preț cea mai sistematică și mai erudită expunere dogmatică.
Câtă nevoie avem astăzi de via și de trăita reafirmare a vieții celei întru Hristos! Cât de mult a gonit pe Hristos din suflete declamația, fariseismul și travestirea lupilor în oi dulce behăitoare! Cât de grozav ne trebuie azi o energică verificare a năvodului Bisericii!
Cartea Vlădicăi Nicolae este o faptă de autentic urmaș al marilor Vlădici din veacurile de aur. Dumnezeu să o călăuzească - în limba românească și-n cugetele cititorilor români - cu binecuvântările lui cele ce acoperă deșerturile cu flori și fac din stânca stearpă cișmea izvorâtoare de apă veșnică!
Ioan Adrian Popa
Sigur vă amintiţi fraza cu tâlc a stareţului Tadei de la Mânăstirea Vitovniţa „cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”. Că aşa stau lucrurile se poate convinge oricine lecturând o carte între cărţi, „Gânduri despre bine şi rău”, izvorâtă din bogata experienţă duhovnicească şi viaţa greu încercată a Sfântului Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei. Supranumit, pe drept, Noul Gură-de-Aur al secolului XX”, ierarhul sârb le vorbeşte, uneori tunător, alteori şoptit, tuturor acelora ce au urechi de auzit şi minte disponibilă a înţelege despre realităţi dintre cele mai diverse. Nimic nu scapă vigilenţei autorului, deoarece prin acest volum, tradus şi retradus în română, editat şi reeditat, semn al succesului editorial, el aduce înaintea cititorilor tematici precum: fericirea şi nefericirea, raiul şi iadul, patima şi virtutea, adevărul şi minciuna, credinţa şi necredinţa, prietenia şi vrăjmăşia, câştigul şi paguba, lauda şi defăimarea, optimismul şi pesimismul, viaţa şi moartea, pământul şi cerul, plăcerea şi suferinţa, egoismul şi eroismul, iubirea şi ura, oamenii şi animalele.
În nişte timpuri în care mulţi încearcă să fie în centrul atenţiei pretinzând că pot salva lumea, Sfântul Nicolae Velimirovici vine, ca un păstor de suflete ce a fost pe pământ şi este şi acum din înaltul Împărăţiei cerurilor, să ne certifice faptul că „cel mai folositor om pentru popor nu este întotdeauna acela care este cel mai văzut şi despre care tot poporul aude vorbindu-se, ci adesea-i acela care, ascuns ca şi conştiinţa, se roagă lui Dumnezeu pentru popor şi pe care Dumnezeu îl ascultă”. El se străduieşte să-l convingă pe omul contemporan să nu se mai zbată atât de mult în a le căuta pe cele „trecătoare ca fumul”, ci a se alipi de cele nestricăcioase prin care se poate dobândi mântuirea sufletului. Şi, pentru că pe planetă se derulează, la cote feroce, zbaterea pentru supravieţuire, ne e oferită soluţia înţeleaptă: „Să nu crezi în marea iluzie care se numeşte lupta pentru viaţă. Această vorbă are înţeles numai dacă înseamnă luptă pentru Dumnezeu, altfel este lipsită de înţeles. Iar pentru cel ce şi-a găsit viaţa în Dumnezeu nu mai este nicio luptă pentru viaţă”.
Mai acătării ca niciodată parcă, împrejurul nostru se învârt binele şi răul. Oare avem capacitatea de-a discerne între ele? De cele mai multe ori, din păcate, nu. Gesturile ne sunt stângace, judecăţile confuze, vorbele tremurânde, sentimentele îndoielnice. Ne-am pierdut obiceiul de-a întreprinde cele plăcute lui Dumnezeu, dar am atins apogeul dezrădăcinării din pământul roditor al credinţei în Cel ce ne-a creat. Dacă am stăvili risipirea în nimicuri ce ne-a cuprins, am realiza că „bunătatea este departe văzătoare şi desluşeşte pricinile cele mai îndepărtate; răutatea este mioapă şi vede pricinile cele mai apropiate”. Tot ce săvârşim sub soare îşi are ca punct de pornire gândurile. Dacă ele ne sunt putrede, cum să ne fie faptele sănătoase? Pentru a pune trainică temelie comportării tale zilnice, ia aminte, omule: „Gândurile tale care nu se plimbă prin cer rămân slăbănoage şi neputincioase. Cuvintele tale care nu se izbesc de cer vor rămâne fără răsunet şi vor fi precum o prăvălire de stânci, care tulbură cele dimprejur şi nu aduc nimic bun văii”!
Iată cum ne poate vorbi peste decenii cineva care a fost om ca şi noi, dar care s-a ridicat deasupra vremurilor sale îmbrăcând haina sfinţeniei şi devenind astfel un reper al Ortodoxiei de pretutindeni. Simţi tu oare, iubite creştine, că trăieşti în lume ca într-o temniţă? O, dar Vlădica Nicolae a fost închis la propriu în lagărul de la Dachau! A avut însă forţa să privească prin fereastra temniţei ca să-L vadă pe Dumnezeu. Găseşte şi tu curajul ăsta! Lasă-te pătruns de gândurile acestui ierarh între ierarhi şi fă din temniţa în care unii vor să te zăvorască lan auriu prin care să poţi zburda spre a te întâlni cu Dumnezeu! El este „roata cea mai mare din sufletul omului” care poate linişti într-o clipă larma făcută de toate celelalte roţi mici.
