Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața
Descriere
Gândurile, starea lăuntrică, dorințele ne ocârmuiesc viața. Așa cum ne sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața. Dacă avem gânduri de pace, liniște, dragoste deplină, bunătate, virtute, curăție, atunci și întru noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, care răzbate din noi - căci gândurile ne sunt pline de pace, liniște, dragoste și bunătate. Dacă purtăm întru noi gânduri rele, diavolești, atunci și pacea noastră lăuntrică se nimicește.
Sfinții Părinți spun despre gânduri: „Orice gând care năruiește pacea și gândurile ce nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sunt, și trebuie să le îndepărtăm și să nu le primim." Trebuie să ne ostenim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea cea Dumnezeiască. Părintele nostru cel Ceresc voiește ca fiii Săi să aibă trăsăturile Lui Dumnezeiești: vrea să fim cu toții plini de dragoste, pace, mângâiere, bucurie, adevăr, virtute.
Starețul Tadei
de la Mănăstirea Vitovnița
Recenzii
Ciprian Voicilă
De câţiva ani pe piaţa de carte duhovnicească apar publicaţii de „psihoterapie ortodoxă”. Printre ele lucrarea Mitropolitului Hierotheos Vlahos, intitulată simplu “Psihoterapie ortodoxă”, a devenit un reper pentru acest tip de abordare a bolilor sufletului.
Pentru că despre asta este vorba: călugări, psihiatri, psihologi se întâlnesc într-un elan interdisciplinar ca să demonstreze că bolile psihice nu au întotdeauna cauze neuro-fiziologice, ci au la bază păcatele personale sau moştenite ereditar.
Concluzia se impune de la sine: dacă ne vom lepăda de păcate, ne vom însănătoşi sufleteşte şi trupeşte.
Această direcţie terapeutică este în concordanţă perfectă cu Tradiţia Bisericii şi cu Sfânta Evanghelie. Minunile şi vindecările pe care le face Iisus sunt însoţite de îndemnul „du-te şi să nu mai păcătuieşti ca să nu îţi fie ţie mai rău”.
Cartea despre care o să vă vorbesc intră profund în tainele relaţiei dintre mintea şi sufletul nostru. Apărută la editura Predania, volumul propriu-zis este o antologie de interviuri, predici, „capete de învăţătură” ale Stareţului Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa din Serbia.
Părintele Tadei s-a născut în 1914 într-o familie evlavioasă de ţărani români. Pentru că se naşte prematur, la şase luni, va fi un copil bolnăvicios. Mama îi moare la scurt timp după naştere şi va fi crescut de mai multe mame vitrege care manifestau plăcerea sadică de a-l snopi adesea în bătaie.
Această perioadă grea Părintele Tadei o rezumă în câteva cuvinte: „Când eram mic, eram slab şi neputincios. Adesea îmi spuneau acasă: Nu eşti bun de nimic. Uită-te la Miladin (un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine zadarnic.” Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac, şi adesea mă duceam acolo şi mă rugam la Dumnezeu să facă astfel încât să fiu şi eu de folos cu ceva”.
După ce termină şcoala primară şi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ se îmbolnăveşte pe la 15-16 ani de pneumonie. Starea i se agravează pe zi ce trece. Medicii îi mai dau de trăit cinci ani. În faţa sfârşitului său inexorabil tânărul Toma ia decizia să îi slujească lui Dumnezeu în tot acest timp care i-a mai rămas.
Mai întâi ajunge la Mănăstirea Gorniak. Un călugăr rus îl îndrumă spre mănăstirea Milkovo pentru că, îi spune el, călugăria „aşa cum o înţelegi tu, nu o vei găsi nicăieri în mănăstirile noastre. O astfel de rânduială există numai la ruşi, la mănăstirea Milkovo”.
Prima ascultare pe care o primeşte la mănăstirea Milkovo este la baia cu aburi. „Am îndurat cu greu aburul acela, căci aveam plămâni slabi. A trebuit să mă plec la podea, unde nu era abur.”
După moartea Staretului Ambrozie obştea se destramă. Iar cel care avea să devină Stareţul Tadei urmează un drum plin de încercări. La mănăstirea Gorniak este hirotonit, urmează şcoala de iconografie la mănăstirea Milkovo. După ce este arestat de două ori în timpul celui de-al doilea război mondial de nemţii care ocupaseră Serbia, Părintele Tadei este numit stareţ la Mănăstirea Vitovniţa, unde îi va înfrunta pe comuniştii care începuseră să controleze zona.
Acestea sunt doar câteva amănunte din viaţa exterioară a Stareţului. Importantă, extraordinară aş putea spune, pentru vremurile pe care le trăim este învăţăruta sa duhovnicească.
De obicei, în cărţile duhovniceşti întâlnim ideea că pacea sufletească este roada rugăciunii. Mai întâi trebuie să te rogi, iar pacea va veni de la sine. Dimpotrivă, Părintele Tadei aşază ca piatră de temelie a rugăciunii pacea inimii. „Cel mai însemnat lucru este, cred, pacea inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea. Vălmăşagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu).
Mintea noastră, aşadar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui Dumnezeu Cel Unul. Dacă simţim o dispoziţie prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Isus”. Pe lângă pacea inimii şi rugăciune, Stareţul accentuează pe felul în care stăm în faţa lui Dumnezeu: „Alături de paza liniştii inimii, deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ai neîncetat în minte faptul că Domnul ne priveşte. Pe El trebuie să-l avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindenea şi în toate”.
Învăţătura Stareţului vine dintr-o îndelungată experienţă. Părintele Tadei era un om ca noi toţi, măcinat de nelinişte, frică şi întristare. Mărturiseşte despre sine că la începuturile vieţii călugăreşti întristarea îi sfâşia sufletul. „Frica pe care o aveam încă din copilărie mă chinuia iarăşi. Îmi era teamă că atunci când voi îmbătrâni nu voi fi mulţumit de mine, şi nu am putut avea tihnă niciodată”.
Ca „remedii” folosea cântatul la armonică şi introspecţia. „Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate şi cântam. Am iubit dintotdeauna muzica, iar ea mi-a adus mereu mângaiere. Uneori mă întrebam în cuget: „Ce vrei? Ţi-e foame? Ti-e sete? Eşti gol, desculţ, bolnav? Dumnezeu ne-a dat totul, ce mai vrei?” Şi totusi, sufletul meu era mâhnit şi căuta ceva care să-l mângaie, dar nu era nimeni care să-i aducă alinare”.
Fiecare dintre noi experimentează continuu neliniştea individuală şi colectivă. Mass-media trăieşte din aceste surse de angoasă pe care ni le induce permanent. Buletinele de ştiri, ziarele, programele TV speculează nevoia de anxietate (creată artificial) pe care fiecare o avem în noi dar pe care nu o conştientizăm.
Adevărul acestor rânduri îl trăim toţi şi fiecare dintre noi contribuim mai mult sau mai puţin la el: „Vedeţi voi înşivă cum în familie făurim înţelegere sau facem dezbinare după cum ne sunt gandurile şi dorinţele. Dacă stăpânul casei este copleşit de griji, gânduri sau de vreo greutate, prin aceasta el pricinuieşte tulburare nu numai lui, ci şi întregii sale familii. Toţi cei ai casei sunt mâhniţi, nu au pace, nici mângâiere.” Soluţia este simplă: „El (bărbatul) ca stăpân al casei, trebuie să răspândească bunătate şi să o împărtăşească tuturor celorlalţi din casă.”
Despre binele sau răul pe care ni-l facem nouă şi apropiaţilor noştri vorbeşte întreaga învăţătură a Avei Tadei. Suntem responsabili de gândurile pe care le întreţinem, iată un adevăr foarte greu de crezut pentru omul postmodern, obişnuit să relativizeze orice. Poate de aceea ne şochează relatarea acestei întâmplări. “Odată m-am mirat de cum doi părinţi credincioşi şi-au ucis fiul prin cugetele lor. Acest singur fiu al lor, copil credincios, din tinereţe crescut în acest duh, era de-a dreptul ca un înger, era de o bunătate neînchipuită. Odată a venit la el o fată din ţinutul lui să-i ceară ajutorul. Ea era însărcinată cu un bărbat oarecare, iar acum îl ruga pe acest tânăr s-o ia în căsătorie, căci părinţii şi fraţii ei sunt aspri şi dacă afla că e însărcinată, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se omoare. El a încuviinţat să iscălească un astfel de contract de căsătorie, iar după ce se naşte copilul şi va începe să meargă, îndată băiatul va merge pe calea lui, iar fata pe a ei. Cum asta se întâmpla într-un sat mic, totul s-a aflat de îndată, iar mama lui nu a putut sa îndure cele întâmplate, deşi tatăl spunea că este vorba de viaţa fiului lor şi nu a ei, dar aceasta nici nu voia să audă. “Nu vreau să-l mai văd viu”, obişnuia să spună. Aşa s-a şi întâmplat. În timp ce conducea o motocicletă, fiul lor a avut un accident, împreună cu un prieten. După ce s-a întâmplat aceasta, mama a venit la mine tristă şi mâhnită, iar eu i-am spus: “Tu ţi-ai omorât singurul fiu. Vezi cât de puternice sunt gândurile tale? Ai zis că nu mai vrei să-l vezi viu, şi asta s-a şi întâmplat.”
La începutul articolului am spus că volumul „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viata” este o carte de psihoterapie ortodoxă. Argumentul pe care îl invoc este următorul. Învăţătura Stareţului Tadei se întâlneşte cu tezele terapiei cognitive, un curent psihoterapeutic aflat în vogă în Occident.
Pornind de la ideea că între evenimentele pe care le trăim şi emoţiile pe care le simţim se interpun propriile noastre idei despre acele evenimente, psihoterapia cognitivă dezvoltă o serie de metode prin care pacientul este învăţat să îşi conştientizeze gândurile şi să înlocuiască gândurile negative cu gânduri pozitive.
În rezumat, adepţii psihoterapiei cognitiv-comportamentale susţin că “ tulburările de dispoziţie sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale raţionamentului. Învăţând să le recunoaştem, vom reuşi să ne aşezăm ideile la locul lor şi să regăsim echilibrul just al emoţiilor noastre” (Philippe Brinster- Terapia cognitivă, editura Teora, 1999, p. 17).
Terapeutul îl învaţă pe pacient cum să pornească la o adevărată “vânătoare de distorsiuni”. Deformarea reprezentării mentale a realităţii se cristalizează în câteva tipuri recognoscibile:
1. Radicalizarea - când vedem lucrurile în alb sau în negru;
2. Suprageneralizarea - când generalizăm o situaţie particulară (limbajul nostru ne trădează, de obicei, prin folosirea cuvintelor ultimative „niciodată” sau „totdeauna”;
3. Deformarea selectivă - când reţinem doar aspectele negative dintr-o întâmplare, ignorând sau minimalizând părţile ei pozitive;
4. Autodeprecierea;
5. Inferenţa - când pretindem că anticipăm gândurile altora, viitorul sau ne lansăm în aprecieri pripite;
6. Emotivitatea - când ne proiectăm stările sufleteşti asupra realităţii;
7. Prezenţa lui „ar trebui”: când îi cerem realităţii să respecte nişte cadre fixe, nişte norme bine definite;
8. Etichetarea: când etichetăm o persoană plecând de la comportamentul ei;
9. Personalizarea: când punem în cârca unei singure persoane întreaga responsabilitate pentru o problemă.
Dincolo de asemănările dintre psihoterapie şi duhovnicie, întâlnim, desigur, mult mai multe diferenţe. Prihoterapiile în genere nu fac decât să înbunătăţească mecanismul psihic al omului fără să îi propună un sens existenţial.
De aceea logoterapia lui Viktor Frankl a găsit ecouri entuziaste în rândul creştinilor. În afara nevrozelor psihogene, Frankl a identificat o nouă categorie de nevroze: nevrozele noogene, determinate de sentimentul zădărniciei existenţei. De pildă, un om poate ieşi dintr-un episod depresiv major dacă descoperă în sufletul său un scop pentru care să trăiască.
Am putea concluziona că pentru un creştin îmbisericit stările sufleteşti negative sunt evitate printr-o metodă foarte folositoare: simţind continuu prezenţa lui Dumnezeu.
Stareţul Tadei spune aşa: „Dacă sufletul iubeşte sincer rugăciunea, nu se mai poate despărţi de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezenţa Sa - fie că vorbeşte cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El şi se mişcă în prezenţa Sa, precum îngerii şi sfinţii. Iată, aceasta este arvuna Împărăţiei Cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s-a obişnuit cu viaţa cerească, şi trece din această viaţă, a multelor chinuri şi osteneli, la bucuria cea veşnică a fericirilor, ca unul ce este curăţit încă de aici”.
O învăţătură identică găsim la Părintele Arsenie Papacioc. Omul citadin, asaltat permanent de stimuli vizuali şi auditivi, foarte greu reuşeşte să rostească pe parcursul unei zile, „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Să te mişti permanent în prezenţa Domnului, iată o metodă pe care mi se pare că El însuşi ne-a trimis-o prin Cuviosul Tadei în timpul pe care îl trăim. Şi pentru că o terapie costă timp, bani şi nu oferă un răspuns la întrebarea “care este scopul vieţii mele?” consider că învăţătura Stareţului Tadei este o cale mai bună, care poate fi urmată de fiecare dintre noi.
Preot Paul Siladi
La întrebarea care i se punea mereu privind sursa bolilor, a dezechilibrelor și a lipsei de entuziasm în societatea noastră contemporană, Starețul Tadei de la Vitovnița, ca un fin psiholog, pe linia tradiției ascetice consacrate, invoca legătura dintre gândurile noastre și modul de viață zilnic. Dacă trupul se hrănește cu hrană materială, și sufletul, la rându-i, se hrănește cu gânduri. Și de aici fraza sa axiomatică, pe care o repeta mereu, cum sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața[1]. În consecință, toate aceste probleme sunt generate de căderea cu gândul. Pentru părintele Tadei, viața, în toată concretețea sa, fiind de la Domnul Hristos, este, în consecință, toată Hristos-viață, Hristos-cuget, Hristos-simțire: Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întărește (Filipeni 4,13).
Staretul TadeiSe naște în anul 1914, în satul românesc Vitovnița din partea răsăriteană a Serbiei, și primește numele Toma. Odată terminată școala primară în satul natal, își continuă evoluția sa profesională cu Școala de Comerț și Meserii din Petrovăț, pe Mlava. Începuturile vieții monahale se leagă de Mănăstirea Milkovo și de harismaticul părinte Ambrozie, ucenicul Cuviosului Ambrozie de la Optina. Îmbracă îngerescul chip în anul 1935 la Mănăstirea Gorniak, dar foarte curând se înscrie la Școala de Iconografie din Mănăstirea Rakovița unde, trei ani mai târziu, va fi hirotonit ieromonah de către Episcopul Mitrofan al Harkovului. Din motive pastorale, la scurt timp după hirotonie, Părintele Tadei va fi transferat la vechea reședință patriarhală de la Peci. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, petrece o perioadă la mănăstirile Rakovița și Gorniak, iar în 1949, la dorința Patriarhului Gavriil, ieromonahul Tadei se reîntoarce la Peci, în anul 1949, și devine vicar al acesteia. Între anii 1955-1959, slujește atât ca preot de enorie în satele Peci, Klenovat și Sapinska, cât și ca stareț al Mănăstirii Gorniak.
La începutul lunii noiembrie 1959, egumenul Tadei primește binecuvântare pentru a pleca în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Hilandar. După patru luni încheiate, se întoarce acasă. Aici va fi o vreme paroh in satul Bistrița, apoi stareț al Mănăstirii Tuman. La dorința sa, în 1962, va fi numit stareț al Mănăstirii Vitovnița. Petrece în această slujire vreme de zece ani, pentru ca, în cele din urma, slujind ca paroh in Vlaski Dol, să fie pensionat și așezat la stăreția Mănăstirii Pokainița de lângă Velike Plane și să devină duhovnic al Mănăstirii Tuman, iar apoi, pentru a doua oară, stareț al Mănăstirii Vitovnița. Trece la Domnul pe 13 Aprilie 2003, în satul Bacika Palanka din Voievodina, în casa unor credincioși care s-au îngrijit de acesta în ultimii ani ai vieții sale.
Dacă am încerca să identificăm tema centrală în cuvântările sale duhovnicești, cel mai firesc ar fi să începem cu evocarea smereniei și ascultării ca stare permanentă necesară unei vieți spirituale angajate. Dacă păcatul originar se poate rezuma la dorința de mărire și lipsa ascultării, înțelegem că depășirea acestei stări permanentizate în istorie se face tocmai prin practicarea virtuțile opuse. Smerenia, ca și exercițiu ascetic, dar și ca dar dumnezeiesc, ne plasează într-o poziție realistă și într-o relație dreaptă cu Dumnezeu, cu semenii și cu noi înșine. În concepția sa, desăvârșirea vieții creștine rezidă în absolutul de smerenie. Harul dumnezeiesc locuiește doar în cel smerit și, în consecință, unul ca acesta nu mai poate fi atins de lucrurile exterioare și nu se mânie. Dimpotrivă, suferă pentru păcatul celui de lângă el:
„Dacă îl jignești, tu te mânii, iar el plânge pentru tine, pentru că te chinui singur”. Cel smerit este și ascultător și se folosește de orice lucru bun. Dumnezeu este cel care îl călăuzește. În schimb, „îndată ce ne împotrivim, vrăjmașul ne conduce viața”[2].
Experiența smereniei și ascultării în om confirmă realitatea Împărăției cerești, înlăuntrul nostru. Omul smerit poartă în sine atmosfera cerului („Celui smerit și blând, așezat chiar și în iad, îi este bine”[3]), prin pacea, lumina și căldura pe care o emană, și această experiență capătă dimensiune misionară: „Nici măcar nu trebuie să vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvorî din noi și în tăcere sau vorbind despre cele mai obișnuite lucruri – acesta strălucește din noi chiar și fără ca noi să ne dăm seama de ele”[4]. Într-un astfel de om nu există contradicții, căci voia sa este una cu voia lui Dumnezeu pentru el. În Împărăția lui Dumnezeu nu sunt cu putință împărății în Împărăție. Starețul identifică aici și cauza căderii.
În plan duhovnicesc, efectul direct și imediat smereniei și ascultării este unitatea interioară, ca antidot la diviziunea și răspândirea în învălmășagul lumii contemporane, anticipare de data aceasta, a atmosferei iadului. Mintea unită, neîmprăștiată, dincolo de dimensiunea sa ascetică, este, în viziunea Starețului Tadei soluția pentru omul contemporan, asaltat de probleme fără precedent. Omul este o putere înțelegătoare, „un aparat gânditor”. Când este unit în cuget cu Domnul, el știe sursa gândurilor și le și le poate selecta, ușurând povara sufletului. Viteza gândului este doar jumătate din iuțimea duhului, va spune el, subliniind importanța robusteții spirituale generate de unitatea cugetului. Și de aici laitmotivul discursurilor sale: „cum sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața”.
Starețul Tadei face o pledoarie disciplinei minții, în situația în care se vorbește tot mai des despre stres, ca una dintre problemele cele mai acute ale vremii. Sursa directă a acestei plăgi este lipsa unei asceze a minții, alături de o asceză trupească, care să-i ofere omului odihna și pacea duhovnicească pentru o viață normală. Mișcarea gândurilor nu poate fi oprită, potrivit experienței ascetice, dar, odată identificată sursa lor, acestea pot fi primite sau refuzate. În funcție de această opțiune, omul își este propriul arhitect al vieții sale. Când sufletul este liniștit și aparatul cugetător este liniștit. Dar când sufletul este divizat și mintea este răspândită. Și ori de muncește, ori de se odihnește, omul este mereu într-o stare de neliniște, care poate sfârși în angoasă.
„Se culcă seara obosit, iar dimineața se trezește cu totul zdrobit. În subconștient curg, precum un film, lucruri din trecut și planuri de viitor. Sufletul face totdeauna din ele combinații. Dar când sufletul se curățește de aceste poveri ale cugetului… se trezește odihnit, luminat și proaspăt”[5].
Mesajul Starețului Tadei în contextul celor deja afirmate s-ar putea rezuma în îndemnul„să ne întoarcem către Dumnezeu cu cugetul nostru împovărat”. Când îi încredințăm Domnului toate grijile noastre și ale semenilor, vom fi despovărați. „Am pus totul la picioarele Domnului ca El să le descurce”. Altfel grijile vor crește și vom deveni tot mai împovărați, iar într-o zi nu le vom mai putea purta. Atunci, la locul de muncă, în familie și pretutindeni viața va deveni chinuitoare. De aceea, soluția pe care părintele Tadei o intuiește este aceasta: trebuie să ne odihnim cugetul, pentru că atunci când gândurile noastre se liniștesc și trupul se odihnește și viața noastră își recapătă echilibrul, vigoarea și bucuria. Testamentul său final poate fi rezumat astfel:
„Omul trebuie să se ostenească a fi întotdeauna, cu orice preț, într-o stare sufletească bună și să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit triști”[6].
[1] Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața, București, Predania.
[2] Ibidem, p. 96.
[3] Ibidem , p. 120.
[4] Ibidem , p. 51.
[5] Ibidem, p. 123.
[6] Ibidem, p. 168.
Augustin Păunoiu
Între părinţii îmbunătăţiţi duhovniceşte ai secolului trecut, istoria Bisericii din Serbia consemnează numele unui ieromonah român, puţin cunoscut în stânga Dunării, însă cu mare faimă în răsăritul Serbiei. Este părintele Tadei, născut în 1914 în satul Vitovniţa, care vine să dovedească, dacă mai era nevoie, prezenţa populaţiei româneşti situată în zona Timocului şi mărturia unei conştiinţe ortodoxe curate, deschise, binevoitoare faţă de fraţii sârbi sau ruşi, ultimii retraşi aici în urma Revoluţiei din 1917.
Crescut într-o familie de ţărani evlavioşi, Toma (numele de botez al părintelui Tadei) a urmat clasele primare, absolvind apoi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ. Îmbolnăvindu-se foarte grav de plămâni pe la 15-16 ani, a hotărât ca restul vieţii să-l închine lui Dumnezeu. Aşa a intrat ca frate la Mănăstirea Gorniak. Dorind o vieţuire mai duhovnicească, a cerut binecuvântarea să meargă la Mănăstirea Milkovo, unde erau foarte mulţi părinţi ruşi, între care ucenicii stareţului Ambrozie de la Optina. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Iugoslavia a avut mult de suferit. Trupele de ocupaţie germane, italiene, bulgare şi albaneze au arestat multe persoane, în special pe clerici despre care se credea că sunt organizatori ai revoltei împotriva ocupanţilor.
„Să nu-ţi fie teamă, căci pe mulţi încă va trebui să mângâi şi să întăreşti!“
Părintele Tadei a fost arestat. „Erau vremuri grele, când numai pentru un singur cuvânt sau ordin nerespectat se putea înălţa asupra omului umbra morţii. În închisoare stăteam întins pe o scândură îngustă. Mă gândeam că nu voi mai ieşi viu de aici. Căzusem în deznădejde. Cum şedeam muncit de aceste gânduri, într-o clipă s-a arătat înaintea mea un ostaş înalt, cu panglică aurită, aşezată cruciş pe piept. În mâini ţinea un sul şi mă privea. A desfăcut sulul şi mi-a zis: „Priveşte, ia aminte la hartă! Şi mi-a arătat pe hartă Serbia. Să nu-ţi fie teamă, căci pe mulţi încă va trebui să mângâi şi să întăreşti. Ai priceput?“ În celulă mai erau doi deţinuţi. Dar nu văzuseră nimic. Părintele Tadei avusese o vedenie. Îl vizitase un înger.
Crucea stăreţiei
Nu după mult timp a fost eliberat şi trimis la Patriarhia din Peci, unde era nevoie de slujitori. Acolo a fost aşezat ca egumen. A început aici deprinderea Rugăciunii inimii. Pentru calităţile lui, a fost pus după aceea stareţ la Mănăstirea Pokainiţa. Nu era foarte încântat de această ascultare. „Stăreţia, mărturisea el mai târziu, mi-a fost întotdeauna greu de purtat, căci trebuia să-mi alipesc gândurile de grija pentru cele materialnice, pentru obşte şi oameni“. Dar a primit mustrare în vis de la Hristos, Care purta epitrahil, omofor, iar deasupra lui încă un epitrahil. Domnul i-a spus: „De ce te lupţi, câtă vreme nu ai ascultare? Peste tot unde ai fost pus stareţ M-ai supărat cu stăruinţele tale să fii dezlegat de aceasta. Să nu mai faci asta! Să ştii că orice ascultare primită trebuie împlinită cu multă dragoste, râvnă şi însufleţire, fără să bagi în seamă pizma şi răutatea celor din jur“. Atunci Hristos a pus epitrahilul pe grumazul lui, zicând: „Aceasta este crucea pe care trebuie să o duci“.
În Iugoslavia, viaţa de după război nu a fost una uşoară. Tututor celor care veneau la el pentru sfat, părintele Tadei le spunea să îşi pună în primul rând nădejdea în Dumnezeu, pentru că „atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, Îi dăm Domnului prea puţină încredere. Trebuie să răbdăm multe dureri ale inimii, pentru ca sufletul nostru să se slobozească de legăturile rele ale cugetului nostru. Astfel, sufletul pricepe că orice reazem al său de pe pământ nu înseamnă nimic, şi zice: „Nu am pe nimeni care să mă înţeleagă“. Sufletul nostru caută dragostea statornică. Aşa ceva nu se află pe pământ. Numai Domnul ne poate mângâia“.
Şederea oamenilor pe pământ reprezintă împlinirea unui canon de pocăinţă. Nu prin faptul că ne plângem întruna de ceva Îl supărăm pe Dumnezeu. Îl supărăm atunci când păcătuim, nu când ne întoarcem către Dânsul ca spre ruda noastră cea mai apropiată.
Aproapele, criteriul iubirii faţă de Dumnezeu
Pe când era monah tânăr, Tadei învăţase de la duhovnicul său, arhimandritul Ambrozie, modul în care diavolul atacă sufletul omului, cum aduce tulburare şi dezbinare în obştile călugărilor. De aceea cerea blândeţe şi smerenie în relaţiile dintre oameni, pentru că „Dumnezeu locuieşte tainic în fiecare suflet şi pretutindeni odihneşte. Iar felul în care ne purtăm cu aproapele este felul în care ne purtăm cu Dumnezeu. E limpede că nu suntem pe calea cea bună dacă ne purtăm cu dragoste faţă de cei ce au dragoste pentru noi, iar celor care ne urăsc le întoarcem cu aceeaşi măsură. Nu se cuvine să împărţim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci intrăm în război cu cealaltă persoană, chiar dacă în afară nu i-aţi dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte“.
La mănăstire nu a putut rămâne însă mult timp. Multe parohii rămăseseră fără preoţi, iar părintele Tadei primeşte o nouă misiune: slujirea în bisericile de mir sârbeşti. Astfel a ajuns să fie cunoscut de mulţi oameni, pe care i-a povăţuit cum a putut mai bine spre aflarea mântuirii. Îndemna ca omul să se ostenească a fi, întotdeauna, cu orice preţ, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit trişti.
Smerenia, cheia bunei înţelegeri
Părintele Tadei se mâhnea de multe ori pentru scăderea credinţei oamenilor şi a lipsei înţelegerii între ei. Atât a părinţilor, cât şi a copiilor. Fiindcă şcoala educă abstract, raţional, familia trebuie pusă pe primul loc. Acolo începe copilul să vadă întâia oară cum se comportă părinţii între ei şi apoi cu el. „Atunci când copilul greşeşte cu ceva, mama sau tata, de obicei îl bat. Dar bătaia nu este un mijloc prin care copilul să fie învăţat a fi ascultător. Poate, uneori, este nevoie şi de ea, dar să fie întotdeauna din iubire, iar copilul să simtă dragoste, să simtă că nu eşti mânios. Dacă vrei să îndrepţi pe cineva, să îl povăţuieşti, trebuie mai întâi ca tu însuţi să te smereşti. Când vrei, cu orice preţ, ca lucrurile să fie aşa cum crezi tu, atunci nu iese nimic. Creşte doar împotrivirea“. Acestea erau cuvintele lui.
În ceea ce priveşte duhovnicia, acelaşi părinte povăţuia că toţi avem nevoie de modele, pilde de viaţă, căci prin aceasta se poate spune mai mult decât prin cuvinte. Când avem în faţă un exemplu de vieţuire, un om liniştit, bun, care nu se vatămă când este ocărât, atunci şi cei din jurul lui doresc să fie asemenea lui.
Puterea acestui om este pilda vie de vieţuire pusă înaintea ochilor. „Printr-o viaţă curată se spun mult mai multe decât prin cuvinte.“
Despre puterea cunoaşterii puse de Dumnezeu în om, stareţul Tadei spunea că aceasta este un dar făcut de Creator omului, pe care omul îl poate folosi în folosul său spre paguba lui. „Dumnezeu nu a dăruit nimic spre pagubă, ci numai spre bine, însă voia cea stricată a omului care a pierdut frica lui Dumnezeu a prefăcut în rău binele dăruit de Părintele ceresc oamenilor. Aceasta este pricina din care suferim şi ne chinuim în lumea aceasta“.
Stareţul Tadei a părăsit lumea aceasta în 2003. Toţi cei care l-au cunoscut au simţit că stau de vorbă cu un sfânt. Canonizarea acestui mare părinte contemporan cu noi rămâne doar o chestiune de timp.
Împărăţia dinlăuntrul nostru
„Rolul creştinilor este să curăţească atmosfera şi să lărgească împărăţia lui Dumnezeu. Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti în noi, căci de vom pierde împărăţia lui Dumnezeu dinăuntru, nu ne vom mântui nici noi, nici cei din jurul nostru. Cel ce poartă înlăuntrul său împărăţia lui Dumnezeu, acela o va împărtăşi nevăzut şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea şi căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi şi, treptat, viaţa lui Dumnezeu va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvorî din noi chiar şi atunci când tăcem sau vorbim despre cele mai obişnuite lucruri; acesta străluceşte din noi chiar şi fără să ne dăm seama. În cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui Împărăţia lui Dumnezeu, căci acesta va vrea întotdeauna să se facă voia lui şi nu voia lui Dumnezeu. Or, în împărăţia lui Dumnezeu nu sunt cu putinţă împărăţii întru împărăţie. Asta au vrut „duhurile căzute“ şi de aceea au căzut de la Domnul, Împăratul Slavei. Este o vorbă în popor: „Cine ascultă de alţii, degrab se foloseşte“. Cel care ascultă acela este smerit. Îndată ce ne împotrivim, observăm cum vrăjmaşul ajunge să ne conducă viaţa“.
Ciprian Voicilă
Societatea noastră globalistă și concurențială oferă mediul ideal pentru apariția anxietății și a diferitelor forme de angoasă. Trăim într-o societate a riscului în care totul, la un moment dat, pare sau chiar devine nesigur. Timpul social în care suntem nevoiți să viețuim este din ce în ce mai comprimat: ne găsim într-o stare de alertă continuă, încercând să satisfacem diversele sarcini și angajamente sociale care vin spre noi ca un șuvoi de nestăvilit. Pe de altă parte, datorită noilor tehnologii, informația circulă mult mai repede decât în societățile anterioare (tradiționale sau în societatea modernă). Aceste medii noi (internetul, televiziunea, presa online) colportează multe știri apocaliptice: dacă nu ne aflăm în preziua unei conflagrații mondiale, se scumpește energia electrică sau crește moneda euro și, prin urmare, costurile vieții de zi cu zi vor se vor majora exponențial. Pe acest teren mediatic, totul poate fi speculat, de la instabilitatea vremii la instabilitatea orânduirilor politice.
În acest cadru psiho-socio-politic gândurile negative, toxice proliferează. Ele ne subminează atât imaginea de sine și încrederea în propriile puteri cât și relația cu semenii noștri: animați de instinctul de conservare, aflați într-un conflict continuu pentru resurse materiale sau simbolice, nutrim față de aproapele nostru mai degrabă sentimente de indiferență sau suspiciune decât de încredere și atașament.
În aceste condiții se pune întrebarea: ne-am putea înfrunta cu succes gândurile toxice care ne otrăvesc viața? Răspunsul l-am găsit expus cât se poate de limpede în biografia unui părinte îmbunătățit care a viețuit în furtunosul și tragicul secol XX: părintele Tadei de la Vitovnița.
„Am văzut că nu am pe lume pe nimeni cu adevărat al meu, fără numai pe Dumnezeu” - frânturi semnificative din viața Starețului Tadei
Cel ce avea să devină renumitul povățuitor duhovnicesc Tadei s-a ivit pe lume în 1914, în satul românesc Vitovnița, din partea de răsărit a Serbiei, chiar de praznicul Sfântului Apostol Toma. De aceea, părinții săi - care erau niște țărani simpli, dar plini de dragoste pentru Dumnezeu- i-au dat numele de Toma. S-a născut prematur, la șase luni. Mama sa murind foarte devreme, Tomușca a fost crescut de mame vitrege care îl snopeau adesea în bătaie. De frica bătăilor, înhăța un coltuc de pâine și fugea de acasă.
Peste multe decenii părintele îi va povesti unui pelerin care poposise la Mănăstirea Vitovnița, în căutare de hrană duhovnicească: „Când eram mic, eram slab și neputincios. Adesea îmi spunea acasă: Nu ești bun de nimic. Uită-te la Miladin (un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine zadarnic. Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac și adesea mă duceam acolo și mă rugam la Dumnezeu să facă astfel încât să fiu și eu de folos cu ceva”. (Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița- „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”, Editura Predania, 2005, p. 44)
Încheindu-și studiile primare, Toma este admis la Școala de Comerț și Meserii din Petrovaț. După absolvirea ei, îmbolnăvindu-se, se decide să îmbrace chipul îngeresc monahal. Această alegere s-a petrecut în condiții dramatice: pe la 15-16 ani, în urma unei răceli puternice, este internat într-un spital cu diagnosticul de pneumonie și aprindere a pleurei. Aflând că, pentru a se însănătoși, ar trebui să suporte o formă de terapie bazată pe pneumotorax („pomparea oxigenului amestecat cu diferite medicamente în ambii plămâni”), Toma refuză, în ciuda faptului că medicii îl avertizaseră că, în aceste condiții, nu va supraviețui mai mult de cinci ani. Alege să își pună toată nădejdea doar în Dumnezeu și să i se afierosească Lui, până la sfârșitul zilelor sale. Mai târziu va povesti despre acest moment de cumpănă: „Așadar, am gândit, nu sunteți siguri de însănătoșirea mea prin această terapie. M-am împăcat cu situația mea și atunci am hotărât ca în acești cinci ani să Îi slujesc lui Dumnezeu. (...)Vremea a trecut repede... Și doctorii mi-au spus că voi trăi numai cinci ani. În 1937 mi-am așteptat sfârșitul. Dar iată, Dumnezeu m-a lăsat în viață... Cugetam așa: Mai am doar cinci ani de viață, haide să nu îi cheltuiesc fără folos, haide să-mi găsesc drumul meu spre Dumnezeu”. (...)Dacă am văzut că nici părinții, nici rudele, nici prietenii, nici restul lumii nu-mi ofereau nimic altceva decât răni, durere și ocări, m-am hotărât să nu mai trăiesc pentru lumea aceasta, ci acele puține zile care mi-au mai rămas până la moarte să i le închin Domnului. Am văzut că nu am pe lume pe nimeni cu adevărat al meu, fără numai pe Dumnezeu”.(ed. cit., p. 14 și pp. 23-24 și 45)
În cele din urmă, pronia dumnezeiască îl aduce în Mănăstirea Milkovo. Aici îi devine călăuză duhovnicească părintele Ambrozie, care ucenicise pe lângă vestitul stareț Ambrozie de la Optina. După mărturia părintelui Tadei, povățuitorul său de la Milkovo strălucea cu deosebire prin două virtuți: dragostea nemărginită și iertarea. Mai târziu va mărturisi despre el: „Părintele arhimandrit Ambrozie a fost un om cu viață sfântă. (...) Era pur și simplu deosebit. Minuna prin dragostea sa pe oricine cu care sta de vorbă sau care se afla numai în preajma lui”. (idem, p. 28).
Tânărul Toma este închinoviat la data de 10 martie 1935 în Mănăstirea Gorniak, al cărei hram era Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Pe 14 iulie este primit ca frate aici. Tot în 1935 este sfătuit să urmeze cursurile Școlii de Iconografie, care se țineau la Mănăstirea Rakovița. La sugestia patriarhului Bisericii Ortodoxe Sârbe, Varnava, Tadei primește dezlegare de la episcopul Veniamin să intre în rândul nevoitorilor de la Mănăstirea Rakovița, din eparhia Belgradului și Karlovițului.
Pe 3 februarie 1938 este hirotonit ieromonah la Mănăstirea Rakovița. În 1949, în catedrala din Belgrad, este înălțat la treapta de egumen. Tot în 1938 este mutat la Patriarhia din Peci. „Patriarhia din Peci căuta pe atunci un ieromonah pentru a sluji acolo. Iar eu, fiind cel mai tânăr ieromonah din Mănăstirea Rakovița, am fost mutat de patriarhul Gavriil la Patriarhia din Peci”, va detalia mai târziu acest episod biografic părintele Tadei.
Naziștii îl arestează la Belgrad: „La Belgrad m-a arestat poliția specială și m-a dus la închisoare, unde se aflau deja patriarhul Gavriil și vlădica Nicolae (Velimirovici) al Jicei. Pe mine m-au învinovățit că sunt unul dintre acei organizatori ai revoltei împotriva ocupanților, lucru ce atrăgea după sine o pedeapsă foarte grea”. (ed.cit., p. 19) Eliberat după un timp, se îndreaptă spre Mănăstirea Vitovnița. Autoritățile naziste îi cer să se pună la dispoziția comandamentului german. Părintele refuză: „i-am răspuns că nu pot să fac asta deoarece nu am ascultare de la vlădica”.
Din dorința de a găsi o mănăstire mai retrasă, ajunge la Petrovaț. În timp ce cumpăra timbre pentru permisul de călătorie, părintele Tadei este arestat de naziști pentru a doua oară. În închisoare, într-un moment de adâncă deznădejde, i se arată un înger care, desfăcând un sul pe care îl ținea în mână, i-l arată și îi spuse: „Privește, ia aminte la hartă!- și mi-a arătat pe hartă Serbia. Să nu-ți fie teamă, căci trebuie încă să mângâi și să întărești pe mulți. Ai priceput? îmi zise, privindu-mă”. (idem, p. 20)
Odată încheiat al-II-lea război mondial, ieromonahul Tadei se întoarce în Mănăstirea Rakovița.
În 1949, la insistențele patriarhului Gavriil, revine la Patriarhia din Peci. Părintele Tadei va spune, peste mulți ani, despre această perioadă: „Mult m-am chinuit acolo. Comuniștii aceia despre care v-am spus, mi-au făcut nenumărate griji și probleme. Ori de câte ori puteau să îngreuneze situația, aprig se osteneau”. (ed. cit., p. 23)
În 1955, datorită unor probleme de sănătate, primind dezlegare de la patriarhul Vichentie, părintele Tadei se întoarce în eparhia Branicevo. Va sluji un timp ca preot în satele Peci și Klenovaț și în parohia Șapinska. În 1957 este numit stareț al Mănăstirii Gorniak. În anul 1959, va petrece patru luni în Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte Athos. Revenit în patria natală, este numit preot paroh în satul Bistrița, iar mai apoi stareț la Mănăstirea Tuman. În 1962 devine starețul Mănăstirii Vitovnița. Va sluji aici timp de zece ani. După un deceniu, va fi numit preot paroh în Vlașki Dol. Despre această perioadă, starețul Tadei povestea cu sinceritate: „Am o fire peste măsură de simțitoare și m-au apăsat mult necazurile și problemele enoriașilor, precum și păcatele lor. În scurt timp starea mea s-a înrăutățit și mai mult, inima a început să-mi bată precum cea a unui iepure”. (idem, p. 27)
După o vreme va fi numit stareț al Mănăstirii Pokainița și duhovnic la Mănăstirea Tuman. Părintele Tadei primește cu greu ascultarea de stareț. Într-o noapte, i se arată Mântuitorul în vis și îl mustră: „Peste tot unde ai fost pus stareț M-ai supărat cu stăruințele tale să fii dezlegat de aceasta. Să nu mai faci asta! Să știi că orice ascultare primită trebuie împlinită cu multă dragoste, râvnă și însuflețire, fără să bagi în seamă pizma și răutatea, care dau târcoale și atacă”. Atunci a făcut asupra mea semnul crucii de trei ori, de la cap la picioare, a luat epitrahilul și l-a pus peste mine: Aceasta este crucea pe care trebuie să o duci”. (idem, p. 26)
Părintele Tadei se ferea de ascultarea de stareț pentru că dorea ca mintea să nu îi fie abătută de la pomenirea continuă a numelui Domnului, spre grijile lumești, materiale. Într-un interviu mărturisește: „Când mă înlănțuiesc problemele lumii acesteia, îmi pierd pacea, nevroza și neliniștea se sălășluiesc în mine”. ( idem, p.p. 26-27)
Ultima perioadă a vieții sale pământești va îndeplini, din nou, ascultarea de stareț al mănăstirii Vitovnița. Aici, într-o bună zi a auzit în lăuntrul său aceste cuvinte: „Așa trebuie să te odihnești. Nu mai lua asupra ta, peste măsură, grijile lumii acesteia, ci păzește-ți pacea și trăiește cu Dumnezeu. Lasă lucrurile în voia lor” (ed.cit., p. 27).
Pe 13 aprilie 2003, părintele Tadei a părăsit lumea stricăcioasă, a străbătut „hotarul de taină” și a pășit în tărâmul luminii celei nezidite a Domnului nostru Iisus Hristos.
Învățătura duhovnicească a starețului Tadei. Războiul nevăzut cu gândurile
Sfaturile sale duhovnicești se găsesc într-o serie de predici și interviuri audio și video. Părintele Tadei punea un accent deosebit pe cultivarea păcii lăuntrice: „Cel mai însemnat lucru este, cred, paza păcii inimii. Să nu vă tulburați sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniștea, tăcerea, liniștirea. Vălmășagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, dară, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălășlui Dumnzeu Cel Unul”. (idem, pp.45-46)
De asemenea, binecuvântatul stareț vorbea adesea despre cât de important este modul în care stăm înaintea lui Dumnezeu: „Alături de paza liniștii inimii, deprindeți-vă și cu chipul în care ședeți înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă: să ai neîncetat în minte că Domnul ne privește. Pe El trebuie să-L avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindeni și în toate”. (idem, pp. 47-48)
Pacea lăuntrică ne este risipită de gândurile negative care fie se nasc în mintea noastră, fie vin din afară, ca o înrâurire demonică: „Gândurile, starea lăuntrică, dorințele ne conduc viața. Precum ne sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața. Dacă avem gânduri de pace, liniște, dragoste deplină, bunătate, virtute, curăție atunci și în noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, ce răzbate din noi, căci gândurile ne sunt pline de pace, liniște, dragoste desăvârșită și bunătate. Dacă purtăm în noi gânduri rele, diavolești, atunci se nimicește și pacea noastră lăuntrică. (...) Trebuie să ne ostenim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea dumnezeiască. Părintele nostru Cel Ceresc vrea ca fiii Săi să aibă trăsăturile lui Cele dumnezeiești, până ce noi vom fi plini de dragoste, pace, mângâierea bucuriei, adevăr, virtute” (pp.55-56). „Vedeți voi înșivă cum în familie făurim înțelegere sau facem dezbinare, după cum ne sunt gândurile și dorințele. Dacă stăpânul casei este copleșit de griji, gânduri sau de vreo greutate, prin aceste gânduri el pricinuiește tulburare nu numai lui, ci și întregii sale familii. Toți cei ai casei sunt mâhniți, nu au pace, nici mângâiere. El, ca stăpân al casei, trebuie să răspândească bunătate și să o împărtășească tuturor celorlalți ai casei. Așa suntem noi: aparat cugetător”. (idem, p.56)
Pacea sufletului poate fi păstrată cultivând o stare continuă de smerenie: „ El (Dumnezeu) vrea să avem o însușire dumnezeiască, smerenia. Oriunde domnește smerenia, fie în familie, fie în societate, ea răspândește pace și bucurie”. (idem, p.73)
O altă cale, complementară, de păstrare a liniștii lăuntrice este să ne încredințăm, cu toate neliniștile și problemele noastre, Domnului: „Trebuie să ne predăm Domnului, toate ale noastre să I le încredințăm, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniștiți și în pace, fără vreun gând. Așadar, inima să fie în liniștire”. (ed. cit., p. 147)
Ideea conform căreia gândurile noastre, rele sau bune, influențează benefic sau malefic lumea înconjurătoare (starețul Tadei spune în alt loc: „Gândurile noastre rele fac rău și tulbură pacea în univers”), o regăsim la un alt sfânt contemporan nouă, Cuviosul Porfirie Bairaktaris, : „Omul are asemenea puteri, încât poate răspândi în jurul său binele sau răul. Aceste lucruri sunt foarte subțiri. (...) Trebuie să vedem întru bunătate fiecare lucru. Nimic rău să nu gândim despre ceilalți. (...) Când ne gândim la rău, o oarecare putere rea iese dinlăuntrul nostru și se transmite celuilalt, precum se transmite vocea prin undele sonore, și cu adevărat celălalt pățește un rău. (...) Chiar și o privire, chiar și un suspin lucrează asupra semenilor noștri. Până și cea mai mică răzvrătire face rău. Să avem în sufletul nostru sfințenie și iubire, pe acestea să le răspândim la rându-ne”. (Ne vorbește părintele Porfirie – Viața și cuvintele, Editura Cartea Ortodoxă/Editura Egumenița, pp. 351-353)
Starețul Tadei de la Vitovnița le recomanda creștinilor care îl vizitau să întrețină în sufletele lor o stare permanentă de bucurie: „Omul trebuie să se ostenească a fi întotdeauna, cu orice preț, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit triști”. (Starețul Tadei, ed.cit., p.168) Câtă asemănare între aceste cuvinte și povața părintelui Arsenie Papacioc! – „Să fiți veseli. Dragă, eu știi ce vă spun?, cu toată siguranța: ori și ori și oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numi de la draci! N-avem motive.”
La sfârșit, se impune, aproape de la sine, o concluzie: înainte de a demara mari proiecte de remaniere socio-politică este bine să începem cu ceea ce ne stă la îndemână: să cultivăm gândurile bune și să ne războim cu cele rele, înmulțind în inimile noastre smerenia și bucuria duhovnicească, dând mulțumire Domnului pentru toate.
[Articolul a fost publicat în revista Lumea monahilor]
