Cronicile din Avonlea

Cristian Imbrea

După imensul succes la public al primelor două romane din seria Anne de la Green Gables (Anne – Casa cu frontoane verzi, 1908 și Anne – Învățătoare în Avonlea, 1909), Lucy Maud Montgomery, creatoarea eroinei, dar și a comunității cu nume de basm și cu personaje cât se poate de verosimile, s-a văzut rugată insistent de către editorul ei să-i ofere de îndată mai multe povestiri despre Anne. Cum timpul era foarte scurt pentru a scrie un nou roman (pe care avea totuși să îl scrie mai târziu, în 1915, Anne – Vacanțe pe Insulă), urmat apoi de încă trei romane care vor forma împreună faimosul roman fluviu), Montgomery și-a adus aminte că pentru a pregăti romanul a trebuit să-și formeze mâna scriind o serie de povestiri pe care le publicase în mai multe reviste.

Ea crease astfel o adevărată comunitate care, deși avea un nume fictiv, era cât se poate reală pentru cititori întrucât mare parte dintre ei inspiraseră personajele. Avonlea, punct central al unei comunități mai largi, era înconjurat de alte localități la fel de fictive, dar la fel de verosimile: Carmody, White Sands, Grafton, Bright River, Newbridge sau Spencervale. Așadar, autoarea s-a văzut nevoită să rescrie aceste povestiri pentru a le uni prin câteva elemente comune (Anne Shirley, fără îndoială, dar și alte personaje din serie, cât și aspecte legate de specificul comunității care devine astfel un personaj în sine).

Avem prin urmare în față un volum încântător și ne așteaptă nu mai puțin de douăsprezece povestiri de citit cu sufletul la gură. Pentru că, deși Avonlea și Anne sunt elementele de legătură, ceea ce ne atrage la aceste povești este relația dintre oameni, iar oamenii nu sunt deloc o ficțiune, chiar dacă numele lor sunt aici doar luate cu împrumut. Suntem puși în fața unei dileme: abia așteptăm să ajungem la finalul povestirii pentru a vedea ce se întâmplă, pentru că intrigile sunt de minune țesute, dar în același timp parcă am vrea să zăbovim cât mai mult alături de personaje, pentru că autoarea are darul de a le face nemaipomenit de dragi cititorilor. În afară de calitățile și virtuțile care fac oamenii plăcuți și apreciați, Montgomery reușește să ne facă să îndrăgim personajele, de fapt oameni în carne și oase, și prin defectele lor, care sunt de fapt ale fiecăruia dintre noi.

Vă lăsăm să descoperiți cu încântare cum Ludovic trebuie zorit puțin pentru că, deși îl cheamă Speed (viteză, iuțeală), are nevoie de șase luni pentru a se hotărî în ce culoare să-și zugrăvească casa, darămite să ceară pe cineva în căsătorie; pe Bătrâna Doamnă Lloyd care, deși săracă și mândră, își dă seama că măcar la una din aceste realități poate să renunțe; pe preotul Stephen Leonard care află că noi toți am primit de la Dumnezeu un talant pe care nu trebuie să-l îngropăm în pământ, și pe toți ceilalți despre care nu vrem să vă dezvăluim prea multe pentru a nu vă strica plăcerea de a-i descoperi singuri.

Ne permitem doar să vă stârnim curiozitatea și să vă îndemnăm să aflați ce se întâmplă când o femeie care urăște din toată inima bărbații și câinii se vede obligată să stea în carantină timp de mai multe zile cu cel mai misogin dintre bărbații de pe lumea asta, care, evident, are și un câine...

Și încă un detaliu din bucătăria autoarei, aparent lipsit de importanță, dar care ne face să credem că nimic nu e întâmplător: primele peste două sute de pagini ale romanului Anne – Casa cu Frontoane Verzi au fost scrise pe spatele paginilor povestirilor pe care urmează să le citiți acum: Idila lui Prissy Strong, Ludovic se grăbește, Sfârșitul unei dispute, Bătrâna Doamnă Lloyd, Fiica bătrânului Shaw, Iubitul mătușii Olivia, Tăticu Sloane la cumpărături și Fiecare pe limba lui. Sunt aspecte care nu țin doar de tehnica scrisului, ci aici e vorba, la propriu, de poveștile din spatele poveștii.