Copiii mari devin bizari
Descriere
Cu adevărat o carte pentru adolescenți, dar și pentru adulții care nu au renunțat la lumina sincerității și a credinței. Un roman care nu ocolește situațiile dificile pe care mii de români le-au trăit atunci când s-au întâlnit pentru prima dată cu străinătatea. Și totuși, prin ochii unor adolescenți, aceste evenimente dure nu mai au un aer dramatic, ci sunt pline de aventură și entuziasm.
Cititorii se pot identifica ușor cu experiențele personajelor. Printr-un stil simplu, presărat cu pagini de jurnal sau de corespondență, autorii abordează problemele frecvente ale adolescenței, cum ar fi conflictul interminabil cu părinții sau lipsa de comunicare cu aceștia. Însă în text sunt prezente și situații extreme: mărturia reală a unui tânăr care a trecut prin infernul drogurilor și al schizofreniei, descoperind în cele din urmă „învierea" în sânul Bisericii, și lupta celor care nu au cedat în fața încercărilor grele ale tinereții. Fără îndoială, mulți cititori îmi vor aminti de propriile lor frământări adolescentine.
Acest roman constituie o lectură binevenită pentru oricine dorește să înțeleagă care sunt provocările adolescenților din zilele noastre, și cum le-ar putea depăși, rămânând în același timp fideli față de ei înșiși și față de propriile lor convingeri.
Recenzii
Sora Manuela
O carte ale cărei prime pagini mi-au stârnit un zâmbet de încântare și o uimire pentru calitatea scriitoricească neașteptată. Cu adevărat o carte pentru adolescenți, dar în egală măsură și pentru „copiii mari” – adulții, care nu au renunțat la reflecțiile interioare (dorul infinit din adâncul omului) manifestate în lumina sincerității personale, și totodată în lumina credinței.
Am avut bucuria de a o cunoaște și personal pe Letizia Timofte, așa încât mi-a fost ușor să mă imprim nu doar de cele scrise în paginile cărții, dar și de prezența ei delicată și tainică, care mi-a întregit tabloul unei părți a generației adolescentine de azi. Spun „o parte” pentru că în general, gândindu-mă la această vârstă, cel mai adesea rămân doar cu niște imagini absolut deznădăjduitoare observate în jurul meu.
Textele Letiziei sunt împletite cu cele ale domnului profesor Ovidiu Gligu, e greu să deosebești „ochiul adolescentului” de „ochiul adultului”, atât de frumoasă mi s-a părut colaborarea scriitoricească a celor doi autori.
Cred că mesajul cu care am primit cartea descrie cel mai scurt și adevărat acest roman: Te poți aștepta la întâmplări simple, dar emoționante, copilărești, dar profunde... Am văzut textul ca pe o incursiune în viața lăuntrică a tinereții frumoase în curs de dezvoltare, dar și ca o povestire în care poți surprinde fenomenul major al emigrării... Poate unul dintre cele mai frumoase texte care nu ocolește problemele reale și dificile prin care au trecut probabil mii de români la primul contact cu țările străine. Dar, prin ochii unui adolescent, evenimentele dure nu au izul acela dramatic, ci dimpotrivă, au o doză de aventură și de entuziasm.
Romanul debutează, parcă în corespondență biblică, cu „Potopul” – fenomenul declanșator pentru schimbări radicale în viața câtorva familii dintr-un orășel nord-moldovenesc, eveniment care aduce cu sine distrugerea locuințelor acestora. Situația social-economică a României „după ‘89” nu permitea simplilor muncitori construirea ori cumpărarea de noi locuințe, și cred că multora nici măcar minimalul trai decent. Cunoaștem bine cu toții argumentele care au împins românii la căutarea unui „trai mai bun” și dinamica acestui fenomen al emigrării, de o mare amploare.
Textul curge frumos, intercalând mărturisiri de la trei tineri, doi emigrați în Belgia, și un altul migrat în colțul opus al țării, dar și povestirea unui tată care se avântă în dobândirea unui loc de muncă peste granițe. Stilul de jurnal, îmbinat cu cel al corespondenței, suscită mult interesul și cititorul se poate regăsi ușor în trăirile personajelor. Eu însămi nu ascund faptul că am lăcrimat la câteva bune fraze... care descriu extrem de delicat și profund sentimentele de înstrăinare, dureri aparte ale celor care au îndurat „sărăcii și umilințe”.
Dormitul într-o toaletă de plastic, în primele zile ale „înstrăinării”, cred că în realitate a luat multe alte chipuri similare în poveștile multor români emigrați. Dar aici dorința de reușită, nădejdea, biruiesc „drama” clipei, iar acolo unde există și puțină credință, aceste experiențe au o altă lumină: „Eu cred că asta e de la Doamne-Doamne, prea s-au potrivit bine lucrurile [...] Cred că m-am săturat de sărăcia și umilința din România; cred, dar nu sunt sigur. [...] Bun, uite că am făcut cunoștință cu Occidentul... Acum hai să îmi scot un sandvici să mănânc liniștit. Desfac șervețelul și mă gândesc cu drag la Măriuca, parcă o văd cum mi-l împacheta ieri. Și, hop... din șervețel cade o foicică împăturită. «Vei reuși!» , mi-a scris Măriuca, și fetele mi-au desenat niște flori și o inimioară... Of, ce dor mi-e deja! O, Doamne, ajută-le!”.
Umorul bun nu lipsește pe tot parcursul textului. Cele profunde și dureroase care străbat inima omului frumos, se împletesc cu „bizareriile” – slăbiciunile și căderile, de tot felul, și în diverse măsuri: „Așa am ajuns să-l cunosc și pe nea Relu, e om bun, tata tot încearcă să-l convingă să vină și el la biserică, că noi mergem în fiecare duminică, la fel ca pe vremuri. «Măi Vasile, tu nu-nțelegi că eu sunt ateu! Ce, Doamne iartă-mă, mai tot vrei de la mine?!». «Măi Rielu, n-ari treabî, iești român șî tre’ să vii! C-altminteri ni-apasî strainii! Bisărica îi mama noastrî, numa’ dânsa ni mai țâne!»”; „«A, bine, că se zicea în sat că maică-ta și-o găsit alt bărbat cu care na... Că se știe de ea că-i gravidă și că soțu’ ei vrea să divorțeze, că de-aia s-o-ntors, că are și casă pe numele lui aicea. Adică tactu!»”; „M-am simțit relativ mai bine când mi-am dat seama că am fost o victimă a ceea ce pe românește se numește «bârfa din sat»...”
Unele fraze ascund însă o tainică profunzime a frământărilor lăuntrice: „Acum nu-i mai dau prea multă importanță sentimentului de apartenență, ori că aparțin lui Dumnezeu sau mie însămi, mi-e cam la fel. Tot înspre bine tind și de rele mă păzesc. Dar pe atunci m-a marcat mult teama că nu am pe nimeni”, și a conștientizării: „Atâtea detalii care pot influența cursul vieții noastre”. Și cine nu recunoaște în el însuși euforia adolescentină, extrem de frumoasă în trăire și exprimare: „să ne trimitem scrisorile... prin poștă, în plicuri, până când toată cerneala din lume se va termina și ultimele coli de hârtie vor dispărea”, dar și precaută și raportată la transcendent: „Să nu cădem în capcana vorbitului pe telefon seară de seară”, „Să ne purtăm în gânduri și în rugăciuni”.
Pe lângă peripețiile și descoperirile tinerilor din diaspora în excursiile organizate de către Nepsis, descrise de altfel cu multă pricepere și care încântă, autorii surprind bine și realitatea problemelor dificile ale adolescenților, interminabilul conflict cu părinții, ori lipsa de comunicare cu aceștia. Tensiunea este reală, dar cred că temeiul credinței, insuflat de către cei care trudesc pentru propovăduire pe acele meleaguri străine, nu permite căderea liberă a tinerilor, precum adesea observăm la cei care nu au contact cu mediile bisericești ori monahale creștine. Se întrezărește în text frumoasa lucrare a Bisericii în inimile „celor plecați”: „«Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!». Și am spus-o la plural, de parcă am fi fost o singură inimă”. Unii au dus mai departe credința peste granițe, iar mulți au descoperit-o acolo pentru prima oară, ori au aprofundat-o cum n-au făcut-o în ținuturile natale. Nu este însă locul aici pentru a sublinia rolul imens și de necontestat al Bisericii în diaspora.
Nu sunt absente nici „expresiile tari”, care vădesc talentul scriitoricesc: „Nu știu dacă îți poți imagina, Oana, trei persoane să trăiască cu 70 % din salariul minim pe economie... Până și sandviciul cu margarină și muștar a ajuns un lux. Ca să iau ceva la școală, mama taie o ceapă și o frige puțin până se înnegrește, apoi presează feliile de ceapă între două felii de pâine; și asta mi-e gustarea. Din cauza prăjelii, pâinea se îmbibă și devine puțin maronie, și nimeni nu-și dă seama ce «friptane» mănânc”.
Romanul amintește multora, cu siguranță, de propriile frământări de adolescenți. Găsim în text cele două extreme: mărturia reală a unui tânăr care a trecut prin iadul drogurilor și al schizofreniei, descoperind în final „învierea” în sânul Bisericii, dar și strădania celor care nu au alunecat în grelele încercări ale vârstei: „...sufletește, postul ăsta îmi prinde tare bine, deși fizic m-am simțit mai slăbit [...] Bineînțeles, a trebuit să renunț la antrenamentele mele pentru forță. Dar fac în continuare metanii, în fiecare dimineață. Am aflat cum e corect să le facem: «Doamne!» (o pauză de respirație), «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...» (trag aer în piept), «Miluiește-mă pe mine păcătosul!» (expir și mă las în genunchi cu fruntea pe pământ), apoi mă ridic și continui cu «Doamne»...”
Totodată, dificila decizie de întoarcere în țară, îngrijorările pentru noile schimbări, pentru studii, și mai ales pentru sensul vieții și direcția acestei lumi sunt exprimate cu un simț al unei maturități timpurii. Probabil tot ca un rod, aș spune, al celor care au făcut acolo eforturi pentru menținerea credinței și a normalității în firea umană: „Parcă nu așa ar fi calea cea dreaptă, cea de creștin ortodox... [...] Știu de la istorie câtă luptă a fost pentru drepturile femeii, pentru ca în sfârșit să avem o recunoaștere în societate, să avem aceleași șanse; să fim tratate de la egal la egal, așa cum se cere și-n Biblie. Ca fată, desigur, mă bucur de-aceste victorii. Dar mă întreb, oare nu e undeva o păcăleală la mijloc? Oare dreptul femeii cel mai important, dreptul la o familie normală, nu e călcat în picioare tocmai în numele noii libertăți? Domnul Oliviu zicea că mișcarea feministă încearcă de fapt să transforme femeia în bărbat... [...] Ce se va întâmpla cu mine când voi deveni femeie, mă voi robotiza și eu, voi trăi în păcat ca să mă pot ocupa de carieră? Sunt lucruri care mă sperie, aș vrea să mă opun dar parcă n-am destul curaj”.
Finalul cărții aduce, intenționat sau neintenționat, un aspect surprinzător și interesant, în care se dezvăluie o cale foarte importantă pentru înțelegerea relațiilor esențiale dintre noi, cu un sens foarte adânc în viziunea tămăduirii „omului întreg”.
Recomand cu căldură acest roman, îndeosebi parohiilor din diaspora, dar și celor din țară, menționând că sunt multe alte „pasaje” nespus de frumoase, pe care le las să fie descoperite. Problema fericirii și a nefericirii, abordată în text, i-ar putea ajuta mult pe tinerii cititori. Subiectele surprinse – iertarea, înțeleapta comunicare, rugăciunea, iubirea – ne preocupă pe absolut toți, în fiecare clipă, căci viața noastră are nevoie să fie integrată deplin în Hristos pentru a ajunge la adevărata fericire.
În concluzie, consider că este primordial să susținem talentele tinerilor de azi. Într-o vreme a adolescenței corupte în grea măsură, vreau să cred că frumusețea lăuntrică, curăția și buna măsură a lucrurilor vor birui, că acestea sunt „mai tari” decât toate. Epuizarea generală a tinerilor va cere, mai devreme sau mai târziu, un duh de adevăr și de autentic, de viață. Și poate că Dumnezeu dă o menire specială tinerilor care au primit dreapta credință, pentru ca aceștia să devină la un moment dat salvarea celor care au fost lipsiți și sărăciți. Aștept cu nerăbdare creșterea Letiziei în căutările ei. Și cred că o referință incontestabilă va rămâne lucrarea de la mănăstirea românească din Vedrin – Namur (Belgia), prin truda și rugăciunea monahiilor care veghează acolo, precum și lucrarea preoților implicați în călăuzirea sufletelor din această țară.
Între toate cărțile duhovnicești, aș insera și acest roman cu un suflu nou, de adolescent căutător. Căci până la final, cred că trebuie să păstrăm și să cultivăm entuziasmul căutării, în ciuda tuturor căderilor zilnice, spre a plini dorul – cel mai adânc – de Dumnezeu.
Sora Manuela,
Mănăstirea
„Acoperământul
Maicii Domnului”,
Vedrin-Namur, Belgia
P.R.
Copiii mari devin bizari este un roman pentru adolescenți, scris de doi autori: un profesor – Ovidiu Gligu, și o elevă – Letizia Timofte, care la cei 16-17 ani ai săi realizează un inedit debut literar. Cei doi autori „belgieni” conturează o frescă socială, un tablou regrupând două lumi aparent diferite dar totuși destul de asemănătoare: lumea adolescenților din România post-comunistă, și lumea adolescenților din diaspora românească.
Milioanele de români din diaspora alcătuiesc un univers aparte, având deja o tradiție de câteva decenii, cu trăsături specifice, ușor de recunoscut și imposibil de ignorat. Acești oameni curajoși, chiar dacă au devenit cetățeni ai țărilor adoptive, se consideră în continuare români plecați la muncă în Occident, ceea ce nu se poate spune, bineînțeles, despre copiii lor. Fie că sunt născuți în străinătate, fie că au ajuns acolo la vârste foarte mici, copiii anilor 2000 – adolescenții de azi – se găsesc într-o situație destul de complicată în raport cu țara părinților lor. De fapt proprii lor părinți sunt reprezentanții unei „culturi” pe care, uneori, ei nu o înțeleg, nu o recunosc și nu o acceptă.
Explorarea acestei realități constituie una din temele romanului Copiii mari devin bizari. Căci în ciuda avertismentului inițial („orice asemănare... este absolut întâmplătoare”), cartea creează o foarte puternică impresie de real, de imersiune în viața unor persoane adevărate. Prin stilul simplu și direct (deseori apar scrisori sau pagini de jurnal), personajele devin aproape palpabile, iar cititorul devine un confident al Elenei și al Oanei (din Belgia) și al lui Tudor (din România). Ei, și ceilalți copii-adolescenți care își păstrează în continuare chipurile de sfințenie, văd lumea prin ochii lor de îngeri, și ne-o transmit așa cum o văd ei. Regăsim mereu bucuria și nădejdea, curajul de-a-și asuma natura umană nealterată, chiar într-un cadru social din ce în ce mai dezumanizant.
Fiind o carte scrisă „în curtea bisericii” (de fapt a mănăstirii ortodoxe din Vedrin - Namur, Belgia), romanul are și o dimensiune religioasă. Dar cei care vor căuta aici o culegere de rugăciuni pentru copii, sau un îndrumar de spovedanie pentru adolescenți, vor fi dezamăgiți. Textul nu prezintă nici familii ideale, nici copii perfecți. Regăsim doar credința unor oameni obișnuiți, străbătuți de încercările cotidiene ale vieții.
O altă temă creionată de autorii este povestea unui grup de tineri din România care cunosc din plin sărăcia, inechitatea și corupția. Dar și renașterea spirituală, fundamentată pe valorile creștine, care se înfiripă în întreaga țară.
Mesajul social al cărții este unul de împotrivire în fața modernismului aberant, reluând parcă îndemnul Patriarhului Pavel al Serbiei: „Să fim oameni!”.
P.R.
