Călătoria mea prin lumea de dincolo

Olga Golosova

„Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te, pentru ce dormi?
Sfârșitul se apropie și te vei tulbura.
Ci te deșteaptă ca să Se milostivească spre tine
Hristos-Dumnezeu,
Care pretutindenea este și toate le plinește.”
Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

În zilele noastre, tot mai mulți oameni, nemulțumiți de explicațiile materialiste ale lumii, caută o altă realitate, una duhovnicească, pe care o numesc adesea „lumea de dincolo.” Valul de promovare mediatică a tot felul de curente religioase, secte, mișcări ezoterice și practicanți ai magiei pătrunde cu ușurință, fără piedici, în viața
oamenilor. Aceștia, în cel mai bun caz, sunt înșelători și manipulatori, iar în cel mai rău caz – instrumente ale unor învățături rătăcite care pot duce la pierzarea nu doar a vieții pământești, ci și a sufletului.

Biserica Ortodoxă, cu iubire și grijă părintească, își îndeamnă fiii să fie treji și cu luare-aminte la aceste ispite duhovnicești, și nu doar pe cei ce sunt ai ei, ci și pe toți cei care încă nu și-au îndreptat pașii către Hristos. Unii se apropie de cele duhovnicești din simplă curiozitate, alții, apăsați de propria viață, caută alinare în învățături
religioase sau în forme oculte, iar alții sunt împinși de dureri sufletești sau necazuri grele. Nu puțini dintre aceștia și-au pierdut ființele cele mai iubite – copilul, soțul sau pe cineva drag…

Este înfricoșător pentru sufletul omului să fie conștient că a fost despărțit pentru totdeauna, cu trupul, de ființa cea iubită și că, mai devreme sau mai târziu, și el însuși va trece prin poarta morții. O deznădejde adâncă și o neputință lăuntrică cuprind inima omului
atunci când se gândește la o viață care pare lipsită de sens și care, mai curând decât crede, se va curma.

Cu toții suntem trecători prin această viață și rânduiți, după cuvântul Scripturii, să gustăm moartea trupească. Însă credința creștină a adus omenirii o veste cu adevărat minunată: vestea despre nemurirea sufletului, despre viața cea veșnică și despre biruința asupra morții prin Hristos. Ce înseamnă însă toate acestea pentru noi?

Tocmai în credința creștină aflăm învățătura cea adevărată despre veșnicie, despre ființarea sufletului omenesc dincolo de hotarul morții. Sfânta Scriptură înfățișează moartea trupească nu ca pe o dispariție, ci ca pe o trecere dintr-o stare de existență într-alta, dintr-o formă de viețuire vremelnică într-una duhovnicească.

Biserica Ortodoxă ne învață că moartea este, de fapt, despărțirea sufletului de trup și că în Sfânta Scriptură ea este numită în multe feluri: „sfârșit,” „ieșire,” „dezlegare din legăturile trupului,” „scoaterea sufletului din temniță,” sau, mai ales, „adormire.” Prin această despărțire a celor două părți din care este alcătuit omul – trup și suflet –, trupul se întoarce în pământ, asemenea cenușii din care a fost luat, iar sufletul se înfățișează înaintea lui Dumnezeu,
Făcătorul său, precum este scris: „Și trupul se va întoarce în
pământ, cum a fost, iar duhul se va întoarce la Dumnezeu,
Care l-a dat.” /Ecclesiastul 12, 7/

Pricina morții este păcatul strămoșesc, căci omul, prin neascultarea sa față de Dumnezeu, a lăsat moartea să pătrundă în lume. Moartea este hotarul care desparte viața aceasta de veșnicie, punctul în care se încheie vremea nevoinței și începe vremea răsplătirii; căci după moarte nu mai sunt cu putință nici pocăința, nici îndreptarea.

Cu alte cuvinte, moartea nu înseamnă nicidecum dispariție, ci o trecere într-o stare duhovnicească, care este, de fapt, scopul ultim al vieții pământești. Odată cu moartea, se încheie creșterea morală a omului; orice schimbare lăuntrică devine cu neputință și începe
vremea răsplătirii morale pentru toate cele săvârșite în această viață.

Sufletele noastre nemuritoare, chiar și după moarte, își păstrează conștiința de sine, puterea și voința duhovnicească; ele își amintesc locurile, oamenii, întâmplările din viața pământească. Cu alte cuvinte, rămânem ceea ce suntem și dincolo de moarte – nu ne dizolvăm în ceva impersonal și nici nu pierim fără urmă.

Trupurile noastre se vor întoarce în țărână, iar sufletele vor aștepta Înfricoșata Judecată, petrecând până atunci fie în rai, împreună cu sufletele celor drepți, fie în iad, împreună cu demonii și cu sufletele
celor păcătoși. Așa cum o haină se leapădă de pe trup, tot astfel și trupul nostru se va dezbrăca de noi, iar noi vom trece în lumea cealaltă, așteptând învierea tuturor morților, când „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său, care locuiește în voi.” /Romani 8, 11/
Totuși, moartea rămâne cu totul potrivnică firii. Ea ne este străină și adesea naște în noi frică și cutremur, pentru că moartea nu era cuprinsă în gândul cel mai dinainte al lui Dumnezeu despre lume. Dumnezeu nu ne-a zidit spre moarte, ci spre viață. Mai mult decât atât,

El ne-a alcătuit ca o întregime nedespărțită, suflet și trup în unime. Prin moarte, omul se desparte silnic în cele două părți care îl alcătuiesc și în această despărțire nu mai este pe deplin om. Căci, despărțind trupul de suflet, moartea lovește în întregimea ființei noastre, aducând sfărâmare acolo unde fusese unitate.

Da, moartea ne așteaptă pe toți, căci nimeni nu este fără de sfârșit în trupul acesta. Dar Biserica Ortodoxă mărturisește cu glas limpede că moartea este împotriva firii. Ea este groaznică și înfricoșătoare, căci aduce despărțire și durere.

Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, deși fără păcat, a plâns lângă mormântul lui Lazăr și, în ceasul pătimirii Sale, S-a rugat cu lacrimi Tatălui, dacă este cu putință, să treacă de la El paharul morții.

Trăim într-o lume pătrunsă de moarte, o moarte ce a intrat în firea noastră prin lepădarea de Izvorul Vieții – de Dumnezeu cel Viu.

De ce a îngăduit Dumnezeu moartea? Pentru că, în mila Sa, a rânduit ca moartea să fie nu pedeapsă, ci dar de izbăvire. Căci dacă viața veșnică s-ar fi prelungit în starea de cădere, în durere și păcat, ar fi devenit pentru om un chin nesfârșit. Astfel, moartea a fost dată ca o hotărâre milostivă, pentru ca răul să nu fie veșnic.

Fiecare om va rămâne după moarte așa cum a fost aflat, căci viața aceasta ne este dată spre alegere și mărturisire: cu cine suntem – cu Dumnezeu și cu sfinții Lui sau cu vrăjmașul și cu slujitorii întunericului. Și iată, Dumnezeu, în iubirea Sa, nu a lăsat moartea să aibă ultimul cuvânt. El a îngăduit despărțirea dintre suflet și trup doar pentru o vreme, ca mai apoi, la Înfricoșata Judecată, să le unească din nou, întru învierea cea de obște. Atunci omul, curățit și înnoit, va fi adus iarăși la plinătatea vieții. După cum a spus și episcopul Kallistos Ware: „Cu ajutorul morții trupești, Domnul Își întoarce acasă fiul Său.”

Cu toate că moartea este înfricoșătoare, potrivnică firii și pătrunsă de nedreptatea căderii, creștinii văd în ea și o nădejde tainică, și o binecuvântare de la Dumnezeu.

Căci ea ne poate întoarce în casa Tatălui, la Cel ce ne-a zidit. Nu întâmplător, în predania ortodoxă, moartea este numită „adormire.” Este un somn sfânt al trupului, în vreme ce sufletul așteaptă, în taină, învierea cea slăvită din Ziua ce va să vină.

Toată viața creștinului adevărat este, în adâncul ei, așteptare și pregătire pentru moarte. Pentru că moartea, deși înfricoșătoare, este și slobozire din legăturile trupului, odihnă de la osteneala luptei duhovnicești și clipa întâlnirii cu Hristos.

Acolo, în veșnicie, soțul se va întâlni cu soția, mama cu copilul ei și toți cei ce s-au iubit în Domnul se vor regăsi. Acolo Îl vom vedea în slavă pe Dumnezeu – Ziditorul și Mântuitorul nostru. Toată viața creștinului este lucrare lăuntrică și șlefuire, pregătire pentru această așteptare, drum către Dumnezeu și întoarcere din înstrăinarea
pământească spre casa cea veșnică.

Ce se întâmplă cu sufletul după moarte? Potrivit învățăturii și predaniei Bisericii Ortodoxe, sufletul omului trece printr-o judecată numită judecata particulară, care nu este aceeași cu Judecata cea de pe urmă ce va avea loc la sfârșitul veacurilor. Despre această judecată particulară, Scriptura vorbește mai mult tainic, dar tradiția Bisericii ne-a lăsat învățătura despre vămi – un urcuș duhovnicesc pe care îl străbate sufletul, fiind cercetat pentru faptele sale.

Această învățătură o găsim tâlcuită cu multă adâncime în „Omilia despre ieșirea sufletului și despre a Doua Venire” a Sfântului Chiril al Alexandriei, unde se spune că atunci când se desparte de trup, sufletului i se arată oști cerești și puteri nevăzute, dar și potrivnice,
vameși și duhuri ale răutății care-l cercetează cu asprime.

Fiecare vamă are păcatele ei, iar dacă sufletul este aflat curat, îl iau îngerii și îl duc mai departe spre lumină. Iar dacă este întinat de păcate nepocăite, demonii îl târăsc în jos, spre întuneric și osândă.
Biserica ne amintește, în chip neîncetat, despre sfârșitul vieții și despre Judecata lui Hristos, iar acest lucru se aude și în rugăciunile din timpul Sfintei Liturghii. Acolo ne rugăm astfel: „Cealaltă vreme
a vieții noastre în pace și întru pocăință a o săvârși de la Domnul să cerem!” și: „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșata Judecată a lui Hristos să cerem.” Prin aceste cuvinte, Biserica ne îndeamnă să fim pregătiți mereu pentru ceasul plecării din această lume, cu nădejde, cu
pocăință și cu inimă curată.

Pentru cei care rămân pe pământ, moartea este o despărțire dureroasă. Însă credința ortodoxă ne învață că această despărțire este doar vremelnică, deoarece nădejdea noastră este la unirea cea din nou, în Domnul nostru Iisus Hristos. În ochii Bisericii, cei
vii și cei adormiți sunt mădulare ale aceleiași familii duhovnicești.

Adâncul morții nu este de netrecut, căci în Hristos toți suntem vii. Iar sufletele celor adormiți, fiind în lumina lui Dumnezeu, aud rugăciunile noastre și rămân în legătură tainică cu noi, în iubire și în Duhul. Cum putem întreține legătura cu cei adormiți? Nu prin
mijloacele înșelătoare ale ocultismului, spiritismului sau necromanției – căi oprite de Biserică, ce deschid sufletul nostru către înșelare și întuneric. Căci atunci când omul cheamă duhurile fără discernământ, dorind să afle ceva despre cei morți, nu cei adormiți răspund, ci duhurile înșelătoare, spre pierzare.

Adevărata comuniune cu cei adormiți are loc în Biserică, în rugăciune și mai ales la Sfânta Liturghie. Acolo, vii și adormiți suntem uniți în Hristos: noi ne rugăm pentru ei, iar ei, în taină, pentru noi. În această lucrare a dragostei, moartea este biruită, iar rugăciunea devine legătura noastră vie cu cei trecuți dincolo,
dovada iubirii și a purtării noastre de grijă.

Cartea pe care o țineți acum în mâini este o mărturie scrisă cu dorința de a-i aduce cititorului vestea cea bună: nu suntem zidiți pentru moarte, ci pentru viață veșnică. Viața noastră are sens, iar niciunii dintre oamenii care au trăit vreodată pe acest pământ nu s-au pierdut fără urmă. Nici noi „nu vom muri prin moarte,” căci
moartea, pentru om, nu este pieire, ci o trecere spre o altă viață – viața cea de dincolo.

Există multe căi prin care sufletul poate fi trezit la viață, chemat să-și conștientizeze menirea și veșnicia. Una dintre cele mai puternice astfel de căi, prin lucrarea minții și a inimii, este literatura. O carte bine scrisă poate avea un impact profund asupra gândurilor și simțirilor noastre, iar personajele care ne-au atins inima rămân
cu noi vreme îndelungată, ca niște icoane vii ale unor adevăruri duhovnicești.

Din acest motiv, mulți scriitori au ales cuvântul literar ca mijloc de a exprima gânduri adânci, împărtășind prin imagini și personaje simbolice propria lor trăire și experiență. Cartea Călătoria mea prin lumea de dincolo este o astfel de lucrare – o încercare a autoarei de a ne trezi spre cugetare asupra fragilității memoriei și a sărăciei
cunoașterii noastre cu privire la taina sufletului.

Ca stil și formă, ea amintește de scrierile creștine ale lui C. S. Lewis – Marea despărțire sau Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr –, lucrări care poartă eticheta de „fantasy creştin,” dar care, în fond, nu sunt rodul imaginației goale, ci pilde și simboluri ale realității duhovnicești.

Minunile și întâmplările neobișnuite prin care trece protagonista cărții sunt, de fapt, inspirate din întâmplări reale din viața autoarei și a celor apropiați ei. Iulia Voznesenskaya folosește imagini literare, personaje simbolice, metafore și comparații, căutând să redea
zbuciumul și tresărirea sufletului în fața întâlnirii cu Dumnezeu.
Soarta eroinei nu este o simplă închipuire sau o născocire fantezistă, ci rodul unei sinteze între reflecția duhovnicească a autoarei, inspirația ei lăuntrică și îndrumarea primită de la Maica Stareță și din lecturile duhovnicești. Este, așa cum chiar autoarea o numește, „o încercare ca, sub forma unei povestiri fantastice cu
tâlc moral, să i se vorbească cititorului despre viața de după moarte, așa cum este ea învățată de Sfinții Părinți și păstrată în predania Bisericii Ortodoxe.”

Cartea Călătoria mea prin lumea de dincolo ne cheamă, cu gingășie și putere, să cugetăm asupra rostului și sensului vieții pământești, să ne adâncim în înțelegerea răspunderii pe care o purtăm pentru fiecare gând, cuvânt și faptă. Ne îndeamnă să ne cercetăm pe noi înșine cu sinceritate, în lumina propriei conștiințe și, mai presus de toate, în lumina poruncilor lui Dumnezeu.

Se cuvine să vă amintim, iubiți cititori, că această lucrare este, mai înainte de toate, o povestire cu caracter artistic. Ea naște bucurie sau tristețe, provoacă zâmbetul ori lacrima, dar mai presus de toate ne așază înainte chipuri și întâmplări care grăiesc prin simbol.

Calvarul Anei, suferințele și chinurile prin care trece în călătoria ei spre lumină nu trebuie înțelese literal, dar nici socotite simple născociri. Ele sunt icoane ale unei realități duhovnicești. Iar dacă cineva dorește să pătrundă mai adânc în învățătura Bisericii despre moarte și înviere, despre vămi, despre rai și iad, îl povățuim cu drag să se apropie de scrierile Sfinților Părinți – oameni care, prin nevoință, au mărturisit credința și au trăit nădejdea întâlnirii cu
Hristos. Dintre acestea amintim: Cuvânt despre moarte de Sfântul Ignatie Briancianinov, Cum trăiesc morții noștri și cum vom trăi noi după moarte de monahul Mitrofan,

Sufletul după moarte de ieromonahul Serafim Rose și alte scrieri pline de lumină și de adevăr ale cuvioșilor și asceților Bisericii Ortodoxe. Și totuși în inima multora dintre noi stă ascunsă tulburarea atunci când gândul se îndreaptă spre „viața de apoi.” Ce ne așteaptă? Care este sensul drumului nostru pământesc? Unde vor merge sufletele noastre după moarte?

Amintirea celor dragi adormiți aduce durere – o durere adâncă, uneori însoțită de sentimentul vinovăției sau de gândul că nu ne-am împăcat, că n-am cerut iertare ori n-am șters vreo suferință. Și totuși credința în Dumnezeu aduce mângâiere. Nu de puține ori auzim de la cei necredincioși: „Ferice de voi, căci voi credeți că îi veți revedea pe cei dragi, că vă vor auzi și vă vor putea ierta.” Da, cei ce cred în Dumnezeu sunt cu adevărat fericiți.

Biserica Ortodoxă, întemeiată de Însuși Hristos, nu doar ne mângâie și ne luminează calea, ci ne și cheamă cu stăruință să cugetăm încă din viața aceasta la ce va fi după moarte. Fiecare creștin știe că sufletul său este nemuritor și că va fi înviat în ziua Judecății de Apoi. Trupul se va ridica din țărână, iar sufletul i se va alătura din nou – fie spre slava veșnică, fie spre osândă. De aceea, este de cea mai mare însemnătate ca fiecare dintre noi să se întrebe:Oare păstrez curăția sufletului meu? Oare viața mea este în
rânduială cu poruncile lui Dumnezeu? Viața aceasta este darul nostru de pregătire. În ea se hotărăște veșnicia fiecăruia.

Iulia Nikolaevna Voznesenskaya s-a născut în anul 1940 la Leningrad și a părăsit Uniunea Sovietică în 1980. A trăit până la mutarea sa la Domnul în mănăstirea Maicii Domnului din Lesna, Franța – aflată în Normandia, sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor.

Mănăstirea Lesna, întemeiată în anul 1885 cu binecuvântarea Cuviosului Ambrozie de la Optina, a fost mutată de mai multe ori din pricina prigoanelor, ajungând după Revoluția din Octombrie în Serbia, iar mai apoi în Franța. Aici, cu binecuvântarea Maicii Starețe Macrina, autoarea a restaurat căsuța grădinarului, unde
a locuit o vreme, îngrijind florile și grădina mănăstirii.

La sfârșitul anului 1990, Iulia Voznesenskaya a început, cu binecuvântarea Maicii Egumene Atanasia, lucrarea la cartea Călătoria mea prin lumea de dincolo. Inspirația pentru descrierea primei întâlniri a protagonistei cu vrăjmașul sufletelor a venit dintr-o
mărturie cutremurătoare: maica ei duhovnicească,

Stareța Atanasia, a văzut diavolul în vremea unei morți clinice.
Însuși chipul întunecat al vrăjmașului, așa cum este descris în carte, urmează cu exactitate descrierea făcută de această maică îmbunătățită. Mărturia ei, ca și întreaga experiență duhovnicească a Stareței Atanasia – trecută acum la cele veșnice – ne întăresc convingerea că fiecare suflet va trece prin cercetarea cea dreaptă a lui Dumnezeu.

Să ne amintim așadar cuvântul Apostolului Pavel: „Și precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea judecata.” /Evrei 9, 27/