Bătrânețea – vârsta luminăriiTimpul celor înțelepți, fericiți și puțin sfinți
Descriere
Cu neputințele lor adesea iritante pentru mereu-mult-prea-ocupatul om modern, dornic să nu irosească nici o secundă din prea-plinul plăcerilor vieții, bătrânii noștri sunt lângă noi, aici și acum. Imagine vie a istoriei pe care au trăit-o, întipărită adânc în palmele și ridurile lor, se văd nevoiți să trăiască într-o societate care a pierdut cu totul noțiunea de a cere sfat bătrânilor, de a se împărtăși din înțelepciunea și experiența lor.
În ciuda faptului că „suntem ai celor de ieri," ne disprețuim bătrânii ca fiind inutili. Pentru mulți dintre puternicii clipei, bătrânețea este înfricoșătoare, nu din pricina dinților căzuți sau din cauza ridurilor apărute, ci este înfricoșătoare anume prin faptul că este un vestitor, un mesager venit din veșnicie care ne spune: „E timpul! Pregătește-te!".
Și cu toate acestea, dincolo de totala noastră nepregătire pentru a muri, dincolo de mitul tinereții veșnice pe care mass-media îl promovează feroce, bătrânețea este un timp al devenirii, ce va să vină peste fiecare dintre noi, așezând pe coordonate cu totul noi, adesea nebănuite, întreaga raportare la noi înșine, la cei dragi, la sensuri ce se vor redefini în lumina apropierii de... marea trecere. „Viitorul și trecutul sunt a filei două fețe, vede-n capăt începutul cine știe să le-nvețe"; afirma Mihai Eminescu în celebra-i Glossă.
Bătrânețea ne apare astfel absolut necesară ca timp al pocăinței, al lacrimilor, al rugăciunii și al transmiterii de experiență. O punte de continuitate între trecut, prezent și veșnicie căci singurul lucru pe care știința nu-l poate face este să lupte cu moartea și să o învingă. Sunt încercări, dar aceste încercări sunt cu totul inutile, pentru că moartea râde de puterea celui puternic, de mintea celui inteligent, de nobilimea nobilului, de bogăția celui bogat. Numai de Hristos nu râde moartea. El nu este un om de știință, El nu este un comandant, El nu este un conducător în sensul modern al acestui cuvânt, care comandă oștile. Nu este un milionar, dar este mai puternic decât moartea. El - Singurul Care ne poate izbăvi de frica morții, transformând-o în binecuvântarea întâlnirii cu El!
Recenzii
Magdalena Lazanu
Odată cu această carte am pătruns treptat în universul bătrâneții, văzut ca unul sacerdotal și mistic, iar nu ca unul boem cu înclinații pătimașe, care se derulează spre modernismul egoist, încercând să ascundă păcatul printre explicații logice și trend - uri nefericite, care la rândul lor doresc să pervertească curata bătrânețe într-un monstru inefabil.
Adunând trecutul și viitorul în mănunchiul prezentului, cartea spune adevărurile foarte răspicat, aproape tăios, nedezvăluind, totuși, taina bătrâneții. Și atunci, care e aceasta oare? Unde găsim răspunsurile la întrebările ce ne frământă taciturn, înăbușite de freamătul zilelor ce trec? Taina trebuie să își păstreze caracterul mistagogic și transcendental și trebuie permanent să fie o invitație vie la cunoaștere, o cunoaștere care învie, căci izvorul Cunoașterii este Hristos – Dumnezeu. Taina este o împreună petrecere cu Hristos spre Tărâmul Răspunsurilor.
În acest volum am descoperit o nouă lume, despre care putusem doar intui înainte câteva aspecte fulgurante, o taină nouă și tot mai complexă s-a descoperit ochilor mei de cititor, o taină despre care aș putea glăsui mult și bine, dar se cade să lăsăm totuși autorul să despletească firul poemului despre bătrânețe, un poem atât de suav, de gingaș frământat încât lectura cărții de față realmente curge și curge și curge, torentul tainei în deschizătura minții cititorului, nimic mai simplu despre nimic mai complex, simplitatea în complexitate și complexitatea în simplitate, taină ce se tăinuiește pentru a se dezvălui pe măsură ce lectura volumului își urmează cursul firesc. Și când spun „firesc” nu este vreo exagerare, cartea aceasta despre bătrâni și bătrânele poate întruchipa, fără doar și poate, un bunic sau o bunică care își povestește taina vieții sale înaintea nepoților, căci cu bune, cu rele, cu virtuți, strecurându-se printre păcate, adevărul trebuie spus, iar nu mulți reușesc să îl grăiască așa cum a reușit părintele Andrei Tkacev.
Cuprinzând diverse teme, atent arcuite în cuvinte, volumul de față expune candid frumosul chip al bătrâneții trăite deplin, cu Hristos, cu rugăciunea și postul, cu nevoința răbdării bolilor și a neputințelor cu care se învelește această perioadă a vieții omului. Toate ideile își găsesc punctul tangențial în conceptul de a avea curajul să ne asumăm evanghelia” (Vestea cea bună a) bătrâneții, semnalul ultim care anunță venirea morții, ambele trebuind a fi trăite ca un preambul al întâlnirii cu Ziditorul nostru și a toate cele create.
Cartea această este totodată și un semnal de alarmă adresat tinerelor generații care și-au întors spatele de la generațiile cărunte, acestea din urmă, văzându-se alungate într-un colț al uitării, furibund se luptă să atragă atenția tinerilor și, în cruntă lupta aceasta, răstoarnă toate valorile bătrâneții schilodind-o de însăși esența ei nobilă, de înseși valorile care îi dădeau frumusețea ei irepetabilă: înțelepciunea, răbdarea, bunătatea, experiența, credința.
Părintele Andrei Tkacev a dorit, probabil, să ne tâlcuiască frumusețea ultimei etape din viața omului și cred că a reușit mai mult de atât, căci, în mine, cartea a stârnit valuri și ecouri care cu greu reușesc să încapă în strânsoarea cuvintelor.