Prietenii Predania
0

Văzător de taine și văzător de DumnezeuMărturii ale sfințeniei

--462%
Înapoi

Descriere

Privit în întregimea operei, personalității și nevoinței sale, Vlădica Nicolae nu se știe ce este mai mult: predicator cu gură-de-aur sau poet dulce-glăsuitor; înțelept văzător al tainelor sau theolog văzător de Dumnezeu; tâlcuitor al Cuvântului lui Dumnezeu insuflat de Dumnezeu sau pătrunzător al dramei cosmo-istorice dumnezeiesc-omenești; făcător de minuni plin de dragoste sau slujitor minunat al tainelor; învățător, întocmai cu apostolii, al căii care duce la Viață sau jertfelnic iubitor de neam; fratele fiecărei zidiri sau atotmilostiv A-tot-om..

Mitropolitul Amfilohie al Muntenegrului

 

Autor:
Traducere: Ionuț și Sladjana Gurgu440lei 800leiFormat: 11 x 16 cmVezi format PDFNr. pagini: 136

Recenzii

Ciprian Voicilă

Sfântul Nicolae Velimirovici a fost o personalitate complexă a spiritualității ortodoxe. Existența sa pământească s-a desfășurat între 2 poli: dragostea pentru Dumnezeu și atașamentul organic pentru poporul sârb. A contribuit decisiv la reîncreștinarea Serbiei. A fost un mărturisitor al lui Hristos, fiind prigonit pentru aceasta de naziști și sub regimul comunist, care a acaparat, în cele din urmă, destinele Iugoslaviei. Cărțile sale rămân și astăzi un reper pentru orice creștin care dorește să își cunoască, nealterat, credința.

Părintele Iustin Pârvu mărturisea: „După părerea mea, Sfântul Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al creștinătății și dacă nu vom da ascultare sfaturilor și avertismentelor sale, vom avea soarta pe care o are poporul sârb, în această fărâmițare în care se află acum. (...)Atunci când nu se mai mărturisește credința și nu este cine să apere valorile credinței, acea credință este moartă, după cum moartă va fi și soarta acelui popor”.

„[Într-o zi] mă aflam, ca întotdeauna, în celula mea din închisoare. Dintr-odată intră un tânăr ofițer german, paznic al lagărului, și mă întreabă: <> <>, i-am răspuns eu. <>, se bucură acesta, și continuă: <>. Atunci i-am spus: <>. Foarte mânios, acesta trânti ușa și plecă. În acea seară nu am primit cina, dar am simțit mulțumire în suflet”. (Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei și Jicei, Prin fereastra temniței, p. 8, traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu) Știm că această scenă s-a petrecut prin anii `40, în înfiorătorul lagăr nazist de la Dachau. Dar cine este, oare, acest bătrân, împuținat de boală, de frig și foame, care a găsit în adâncul sufletului său puterea ca, în numele Dumnezeului Celui Viu, să îl înfrunte cu atâta dârzenie pe ofițerul nazist?

Răspunsul la întrebare ne îmbie să ne întoarcem, pe firul timpului, cu 6 decenii în urmă.

„Cerul înstelat ne era bolta bisericii, luna – o adevărată icoană, bunicul - drag preot...”

Sfântul Nicolae Velimirovici a apărut pe lume chiar de praznicul Sfântului Naum al Ohridei: în zorii zilei de 23 decembrie 1880. Părinții săi, Dragomir și Katarina Velimirovici, erau oameni insuflați de dragostea pentru Dumnezeu. Satul copilăriei sale, Lelici, se găsește la 8 km sud-vest de Valievo, la poalele munților Povlen, un ținut care prin frumusețea dealurilor, văilor adânci, pădurilor umbroase le vorbește muritorilor de rând despre măreția și frumusețea nepieritoare a Ziditorului a toate.

Fiind prin fire cam bolnăvicios, micuțul a fost botezat la Mănăstirea Celie, la puțin timp după naștere, primind numele Sfântului Ierarh Nicolae, episcopul Mirelor Lichiei, protectorul numeroasei familii Velimirovici (pe lângă Nikola, Dragomir și Katarina au mai avut 8 copii).

Mama sa, Katarina, i-a insuflat micului Nikola dragostea pentru Hristos, povestindu-i despre viața și minunile Sale, vorbindu-i din viețile sfinților, învățându-l rostul praznicelor bisericești. Simpla rânduială creștină care domnea, în acele vremuri, în familiile sârbilor sădea în sufletele copiilor credința în Hristos, o ajuta să crească armonios și să rodească mai târziu. Vlădica Nicolae își amintea, la maturitate, despre această perioadă binecuvântată: „În ajunul duminicii, când se încheia lucrul din decursul săptămânii, ne adunam să ne rugăm lui Dumnezeu. Seara, bunicul meu, capul familiei, ne chema la rugăciune. În casă nu aveam paraclis. Când era vreme urâtă, ne rugam în casă, iar când afară era vreme frumoasă, ne rugam în curte. Cerul înstelat ne era bolta bisericii, luna – o adevărată icoană, bunicul -drag preot... Ne închinam și ne rugam privind pământul și ridicându-ne privirile către stele. Rugăciunea se sfârșea cu metanii adânci și cu un <> hotărât. Când îmi amintesc astăzi acea rugăciune, simt mai multă evlavie, zdrobire și pace sufletească decât am simțit în toate marile biserici ale lumii, din Europa și America”.

O pecete de neșters pe inimioara sa sensibilă au lăsat-o călătoriile la Mănăstirea Celie, situată la 5 km distanță de sătucul său, pe care le făcea, ținând-o de mână pe mama sa. Micul Nikola pornea, de fiecare dată, în acest pelerinaj pentru a se ruga și a primi în sfântul lăcaș (dedicat Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil) Preacuratul Trup și Preacinstitul Sânge al Domnului.
Tot la Mănăstirea Celie, Nikola va primi de la părintele Andrei primele noțiuni de citit, scris și aritmetică, el îl va învăța din Sfintele Scripturi, din scrierile Sfinților Părinți predându-i elementele esențiale ale tradiției naționalist-creștine, definitorii pentru poporul sârb.

Darul îmbelșugat pe care micul Nikola îl primise de la Dumnezeu – râvna pentru studiu, dragostea de învățătură – s-a manifestat de timpuriu. În timpul vacanțelor de vară, când ceilalți copii se jucau pe câmpuri din zorii zilei până în amurg, el se retrăgea în clopotnița bisericii mari din Mănăstirea Celie, unde își petrecea vremea cufundat fie în cărți, fie în rugăciune.

Nikola absolvă clasa a-6-a la Gimnaziul din Valievo. Primul său gând a fost să intre la Academia Militară, însă Dumnezeu a avut alte planuri cu el: nu a fost admis de comisia medicală fiindcă era „prea mic, cu umeri insuficient de lați și fără o constituție puternică pentru astfel de activități”. În cele din urmă, dă admitere la Seminarul „Sfântul Sava” din Belgrad. Ca seminarist, pe lângă pregătirea cursurilor din curiculă, în timpul liber citește și aprofundează scrierile esențiale ale gânditorilor reprezentativi pentru cultura europeană: Shakespeare, Voltaire, Nietzsche, Pușkin, Dostoievski etc. Cel mai mult se va atașa de opera muntenegreanului Petar Niegoș.

Datorită condițiilor improprii din seminar și a alimentației precare, Nicolae se îmbolnăvește de scrofuloză (o maladie a ganglionilor limfatici). În 1902, absolvă studiile seminariale, susținând la Mănăstirea Rakovița o dizertație despre gândirea și poemele lui Niegoș, remarcabilă prin profunzimea ideilor, care i-a impresionat, prin profunzimea ideilor afirmate, atât pe colegii, cât și pe profesorii săi.

Pentru o perioadă scurtă predă în satele Dracici și Leskovaț și în Valievo. Aici va face cunoștință cu părintele Sava Popovici de la care va învăța cum să se apropie sufletește de enoriași, de noianul problemelor cu care se confruntau aceștia. Dând curs sfaturilor medicilor, vacanțele de vară le petrece la mare, unde va scrie „Viața lui Bokel, muntenegreanul și dalmatul”. În această perioadă înființează ziarul „Vestitorul creștin”, în care vor apărea primele scrieri și articole sub semnătura sa.

În 1905 este trimis să își desăvârșească studiile la Facultatea de Teologie a Vechilor Catolici din Berna, în Elveția. Acestora li se vor adăuga perioadele de studiu petrecute în Germania, Anglia și Rusia. În 1908 obține titlul de doctor în teologie al Universității din Berna, cu dizertația „Credința în învierea lui Hristos ca fundament al dogmelor bisericii apostolice”, lucrare scrisă în germană și publicată mai întâi în Elveția. În 1909, la doar 29 de ani, Nikolai își susține doctoratul în filosofie la Universitatea din Oxford, în Anglia, iar mai apoi, în același an, la Geneva. A doua sa lucrare de doctorat poartă titlul de „Filosofia lui Berkeley” și a fost tipărită în limba franceză.

În toamna lui 1909, Nicolae părăsește Europa și revine acasă, în mica Serbie, atât de dragă inimii sale. Curând se îmbolnăvește de dizenterie. Petrece în spital două luni, rugându-I-se, din adâncul inimii, Domnului și spunându-și: „Dacă Domnul are nevoie de mine, atunci mă va scăpa de boală”. Îi promite lui Dumnezeu că dacă va scăpa cu zile, va îmbrăca haina îngerească și își va dedica restul vieții slujirii semenilor săi. Datorită acestei întâmplări cruciale, genialul tânăr, care avea deja deschisă calea spre o carieră intelectuală prolifică, renunță la toate realizările și satisfacțiile pe care i le promitea lumea, dedicându-se integral trăirii și propovăduirii Cuvântului.

Pe data de 20 decembrie 1909 este tuns în monahism și hirotonit preot în Mănăstirea Rakovița. La scurtă vreme, devine profesor la Seminarul „Sfântul Sava” din Belgrad. Dar, înainte de a primi această ascultare, părintele Nicolae pleacă vreme de 10 ani în Rusia, cu binecuvântarea mitropolitului Dimitrie al Serbiei. Are ocazia să observe pe viu profunda credință a mujicilor, familiarizându-se, la sursă, cu tezaurul spiritualității ortodoxe ruse. În acest an scrie una dintre lucrările sale importante, „Credința lui Niegoș”.

Revenind la Belgrad ca profesor de seminar, predă aici logica, filosofia, istoria și limbile străine. Pentru seminariști, întâlnirea cu părintele Nicolae va fi decisivă, unii dintre ei ulterior preoțindu-se, alții pășind pe cale monahală, alții devenind teologi. Cel mai cunoscut dintre ei rămâne fiul său duhovnicesc, Sfântul Iustin Popovici (prăznuit pe data de 25 martie). În 1912, părintele Nicolae publică „Predici la poalele muntelui”, „Nietzsche și Dostoievski” iar în 1914 volumul „Mai presus de păcat și moarte”.

Odată început primul război mondial, în 1914, părintele Nicolae părăsește Mănăstirea Kalenici și ajunge în orașul Ada, în mijlocul soldaților care apărau Belgradul. Simpla sa prezență și cuvântul său puternic îi îmbărbătează: rămânea alături de ei, în tranșee, sub ploaia de grenade și foc mistuitor.

La începutul primului război mondial, Iugoslavia aflându-se în conflict militar cu Austro-Ungaria (căreia îi sărise în ajutor Germania), Nicolae este trimis oficial în misiune diplomatică în Anglia pentru a convinge guvernul britanic să sprijine poporul sârb, care se zbătea în suferință și primejdii. Pentru început, pentru a le atrage englezilor atenția, cântă la fluier în Hyde-Park. Cât de ciudat li se va fi părut acest preot cântând la fluier și cât de mirați au fost când a început să le vorbească în limba lor maternă despre inimosul și urgisitul popor sârb! Ține numeroase predici, vorbindu-le englezilor despre existența greu-încercată a sârbilor, dar și despre căile prin care ar fi putut fi înfăptuită practic pacea mondială. Își îndeplinește cu succes misiunea și i se acordă titlul de doctor Honoris Causa al Universității din Cambridge.

În 1915 este trimis în Statele Unite ale Americii, la New York, cu misiunea de a-i uni pe sârbii, croații și slovacii emigrați acolo, împotriva guvernului austriac. Părintele Nicolae își încheie și aici misiunea satisfăcător: SUA trimite 20.000 de voluntari slavi, dintre cei emigrați acolo, „a treia armată a Episcopului Nicolae”, cum au fost numiți mai târziu, care vor lupta pe frontul de la Tesalonic. În acest timp, Sfântul Nicolae are o viziune: i se arată un înger care îi vestește că se va întoarce pe tărâmul american pentru a reîmprospăta viața duhovnicească a comunității ortodoxe din eparhia sârbă americană.

În 1916, Nicolae revine în Anglia, unde își va continua activitatea de misiune, scriind articole și cărți despre credința ortodoxă și istoria poporului sârb: „Duhul religios al slavilor” (scriere pe care le-o trimite soldaților în Serbia), „Sufletul sârb”, „Serbia în lumină și întuneric”, „Agonia Bisericii”, „Biserica Ortodoxă Sârbă”, „Renașterea duhovnicească a Europei”. În 1919 i se acordă titlul de doctor în teologie al Universității din Glasgow (Scoția).

Primul război mondial sfârșindu-se, părintele Nicolae se întoarce în Iugoslavia și participă, trup și suflet, la reconstruirea ei. Devine interpret pe lângă Nikola Pașici, primul ministru din acea vreme. Sufletul său însă înseta să se cufunde în suferința poporului sârb, greu-încercat, și să-i tămăduiască rănile.

„Dacă vrei să îndreptezi lumea, îndreptează-te întâi pe tine”

Visul i se împlinește la data de 12 martie 1919, când Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe îl ridică la treapta de episcop al Jicei. Între 1919 și 1921 îi călăuzește duhovnicește pe credincioșii din Eparhia Jicea și pe toți creștinii din nou-formata Iugoslavie. În anul 1921 este mutat în eparhia Ohridei și Bitoliei, unde va reuși să unească cele două biserici, sârbă și macedoneană. Continuă să propovăduiască prin scris. În 1920 vede lumina tiparului „Cuvinte despre A-tot-omul”, iar în 1921 „Rugăciuni pe țărmul lacului”, una dintre cele mai poetice scrieri creștine. Pe aceasta o scrie în momentele de tihnă petrecute acolo, pe malul lacului din ținutul Ohridei.

În luna iunie a anului 1921, Episcopul Nicolae poposește la New York. Vreme de trei luni va ține acolo nu mai puțin de 150 de predici și cuvântări. Se poate spune că vlădica a profețit izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Vorbind despre viitorul Europei și al omenirii, el insista că nu țăranul est-european este responsabil pentru declanșarea conflagrației, ci „clasa intelectuală creată artificial a sistemului universitar european”, noua elită intelectuală care îi guvernează destinul. Spunea: „Țăranul european este un spirit nobil; intelectualii care se ocupă de țărani sunt cei care se află pe un drum greșit”. În predica pe care a ținut-o în Catedrala Episcopaliană St. John din New York, intitulată „Piatra care au lepădat-o ziditorii” (Mat. 21, 42), Sfântul Nicolae îi îndemna pe europeni să revină la Hristos – Calea, Adevărul și Viața – adevărata temelie a culturii și civilizației europene. Altfel, afirma el, declanșarea celui de-al doilea război mondial devine iminentă.

Din America, Sfântul Nicolae va trimite mii de dolari pentru copiii sârbi din orfelinatele din Bitolia, Kralievo, Ceaceak, Gorni Milanovaț și Kraguievaț. Micuții simțeau dragostea cu care îi înconjura sfântul, de aceea l-au numit „Deda Vladika” („Bunul episcop”). În 1923, vlădica Nicolae scrie „Noi predici la poalele muntelui”, „Gânduri despre bine și rău”, „Omilii la Evangheliile din duminici și praznice”.

Sfântul Nicolae Velimirovici va contribui decisiv la renașterea duhovnicească a întregii Serbii, el fiind recunoscut drept călăuză a „Mișcării Bogomoliților” (rugătorilor către Dumnezeu), care avea să revigoreze, prin trăitorii săi, bisericile din parohie, întregul monahism sârb, învățământul teologic (al cărui strălucit reprezentant a fost ucenicul vlădicăi, Sfântul Iustin Popovici). Bogomoliții se strângeau deseori la reședința episcopală pentru a asculta cu nesaț cuvântările și povețele Sfântului Nicolae și pentru a cânta imne religioase, în limba maternă. Citeau zilnic din Sfintele Scripturi, peregrinau de la o mănăstire la alta, se rugau cu osârdie, posteau, se spovedeau, se împărtășeau des. Principiul esențial al Mișcării Rugătorilor era acela conform căruia adevărata schimbare (spirituală, socială, politică) pornește de la schimbarea sinelui (ceea ce ignoră, de obicei, adepții revoluțiilor socio-politice, care proiectează întotdeauna în afara lor răul, dezordinea, imoralitatea). Iată câteva dezvoltări ale acestui principiu: „Dacă vrei să îndreptezi lumea, îndreptează-te întâi pe tine. Dacă vrei să îndreptezi statul, îndreptează-te întâi pe tine. Dacă vrei să îndreptezi poporul, îndreptează-te întâi pe tine. Dacă vrei să îndreptezi satul tău, îndreptează-te întâi pe tine. Dacă vrei să îndreptezi obștea ta, îndreptează-te întâi pe tine. În toate, deci, începe de la tine și îndreptează-te întâi pe tine”.

În 1928 Sfântul Nicolae scrie „Credința oamenilor învățați”, „Războiul și Biblia” și mai ales „Prologul de la Ohrida” despre care Amfilohie Radovici, episcopul Muntenegrului, spunea că orice om care o va citi – împreună cu Sfânta Scriptură – și va înfăptui învățăturile din ele, se va mântui.

Demne de interes sunt relațiile vlădicăi Nicolae cu alți sfinți, contemporani, pe care pronia dumnezeiască a făcut să-i întâlnească de-a lungul vieții. Astfel, la Seminarul Sfântul Ioan Teologul, din orașul Bitola, aflat în eparhia sa, între anii 1929-1934 a predat ieromonahul Ioan Maximovici, cel ce avea să fie ales peste un timp arhiepiscop al San Francisco-ului. Vlădica Nicolae a avut o influență benefică asupra formării duhovnicești a mai tânărului său frate întru Hristos. Îi iubea și îi îndemna pe creștinii doritori să cunoască părinți purtători de Dumnezeu: „Dacă vrei să vezi un sfânt în viață, du-te la Bitola, să-l vezi pe Ioan”.

Între timp, ierarhul lui Hristos finalizează noi scrieri: „Simboluri și semne” (1932), „Nomologia” (1940), „Epistole misionare”.

În anul 1941, în timpul ocupației germane din Iugoslavia, Sfântul Nicolae și patriarhul Gavriil Dojici sunt arestați de naziști și condamnați la doi ani de închisoare. Își va ispăși pedeapsa nedreaptă în terifiantul lagăr de la Dachau, fiind supus la felurite suferințe. În captivitate scrie „Canon de rugăciune și cerere către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu” și „Trei rugăciuni în umbra baionetelor nemțești”, adevărate confesiuni duhovnicești. Aici va concepe impresionantele scrisori adresate poporului sârb, în care va demonstra că pricina principală a celor două războaie mondiale o reprezintă înstrăinarea de Hristos, apostazia în care a alunecat acesta împreună cu întreaga cultură și civilizație europeană - el o numea „ciuma albă”. Studiind în marile capitale ale Europei, vlădica simțise pe viu duhul antihristic care domnea în ele. În aceste epistole se întreba: „În numele a ce s-au lepădat fiii sârbilor de Mântuitorul? În numele acelei nimicnicii care își zice <>. Ca și cum cultura ar fi altceva decât lauda oamenilor cu faptele lor. Iar pe toate acestea, vremea le va risipi ca pe o pânză de păianjen, și pământul le va acoperi laolaltă cu făuritorii lor cei lăudăroși. Căci cultura europeană va avea aceeași soartă pe care a avut-o orice cultură omenească. Acolo unde au ajuns cu adevărat marile culturi egiptene, feniciene, caldeene, persane, eline și romane, acolo va ajunge și va pieri fără răsunet și cultura europeană. Dar Cel ce este va dăinui, Cel ce a fost mai înainte de vremuri și care va fi după vremuri, Veșnic, Fără-de-moarte, Atotputernic. Din dragoste pentru nefericitul neam omenesc, El s-a întrupat din Fecioara Maria, s-a făcut om, a trăit cu oamenii treizeci și trei de ani, a fost omorât de evrei, iar a treia zi a înviat din mormânt și s-a înălțat la ceruri. El a descoperit omenirii adevărul la care oamenii nicicând nu ar fi putut ajunge singuri, i-a învățat înțelepciunea, i-a adăpat cu dragoste, le-a dat un dreptar de viețuire într-această viață pentru a se învrednici de viața cea veșnică în Împărăția cerurilor. Și, iată, oamenii cei păcătoși și întunecați s-au lepădat de El, de Cel ce este viu în veac și dătător de viață, și au înălțat în locul Lui cultura. Au înălțat, bieții de ei, ceva schimbător și trecător, tărcat ca un șarpe veninos, stăruitor ca o desfrânată, necruțător ca porcul mistreț, viclean ca vulpea, sângeros ca lupul. Toate popoarele lumii au simțit acestea pe spinarea lor. Toți pot da mărturie”. (Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei și Jicei, Prin fereastra temniței, Editura Predania, traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu).

Volumul se deschide cu aceste rânduri care, deși scrise cu zeci de ani în urmă, ele referindu-se în special la istoria tragică a poporului sârb, pun un diagnostic valabil și astăzi, pentru noi... românii: „Am călcat în picioare tot ce-a fost sfânt pentru străbunii noștri, și din această pricină am fost, la rându-ne, călcați. Am avut școală fără credință, politică fără cinste, oaste fără dragoste de țară, stat fără binecuvântarea lui Dumnezeu. De acolo ni s-a tras năruirea școlii, a politicii, a oștirii și a statului. Douăzeci de ani ne-am străduit să nu fim noi înșine, de aceea străinii ne-au învăluit cu întunericul lor. Douăzeci de ani ne-am batjocorit strămoșii pentru că se închinau Împărăției cerești și, de aceea, am pierdut și împărăția pământească cea leproasă. Cu ce măsură i-am măsurat pe Dumnezeu și pe străbuni, cu aceea am fost măsurați”. (idem, p. 11)

La data de 8 mai 1945 Divizia Americană 36, din cadrul Forțelor Aliate, îi eliberează pe vlădica Nicolae și pe patriarhul Gavriil din lagărul de la Dachau. Sfântul Nicolae decide să pornească spre continentul american. Acolo, în iunie 1946, Universitatea Columbia îi acordă titlul de doctor în teologie.

Între anii 1946-1949 a predat la Seminarul Sfântul Sava din Libertyville, Illinois. În 1949 publică în limba engleză „Credința Sfinților”, un catehism dedicat credincioșilor sârbi născuți pe pământul american. În 1951 scrie „Viața Sfântului Sava”, strălucitul apostol al sârbilor. În 1951 se mută la Mănăstirea Sfântul Tihon din South Canaan, în Pennsylvania. În ultimii cinci ani ai vieții sale pământești este profesor, decan, rector al seminarului, predând la seminarul Sfântul Vladimir din Crestwood și la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, în New York. Cursurile de la Seminarul Sfântul Tihon erau foarte vii. Vlădica le preda studenților în limba lor maternă, engleza, folosindu-se de cele mai comune situații de viață. De pildă, într-o zi unul din seminariști s-a plâns că ploaia care cădea necontenit făcuse ca ziua să fie posomorâtă. Privind pe fereastră, vlădica a început să vorbească despre semnificația simbolică a ploii: „Ce este ploaia? Se aseamănă lui Hristos, care a fost trimis de Tatăl din Ceruri pentru a uda pământul însetat”.

Pentru creștinii sârbi va mai publica „Secerișul Domnului” și „Casiana” (în 1952), „Divanul” (1953; o scriere despre Maica Domnului și minunile sale). La Institutul Biblic Sârb mai apar, sub semnătura sa, câteva scrieri de mici dimensiuni: „Hristos a murit pentru noi”, „Cugetări la cele 7 zile”, „Îngerii, frații noștri mai mari”, „Șapte cereri”, „Biblie și putere”, „Scrisori misionare”, „Taina atingerii”.

Semnificative sunt – cum spuneam mai sus – și întâlnirile pe care vlădica Nicolae le-a avut, de-a lungul vieții, cu alți purtători de Dumnezeu. Pe Cuviosul Sofronie Saharov l-a hirotonit diacon în 1930, în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, din Sfântul Munte, iar pe Sfântul Siluan îl iubea, fiind covârșit de dragostea care izvora din inima sa, pentru întregul Adam. Într-o evocare scrisă, vlădica își amintea: „Și eu am fost ajutat mult de părintele Siluan. Simțeam că se ruga pentru mine. De fiecare dată când vizitam Sfântul Munte mă duceam să-l întâlnesc. Lucra din greu în mănăstire. Era econom la magazie și lucra cu lăzile, cu butoaiele și cu tot ce se îngrămădea în magaziile sale. Odată i-am spus că pe monahii ruși îi neliniștea mult tirania exercitată împotriva Bisericii lui Dumnezeu de către bolșevici. La care el a răspuns: <>”. (Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, Editura Deisis, p. 282, traducere de pr. prof. dr. Ioan Ică)

Sfântul Nicolae Velimirovici a trecut la cele veșnice, rugându-se, în noaptea dintre 17 și 18 martie 1956, la vârsta de 76 de ani. Despre acest moment sfânt, Episcopul de Shanghai și San Francisco, Ioan Maximovici a scris: „Și-a încheiat viața pământească în rugăciune și credem că acum se roagă pentru noi în fața Scaunului Ceresc al Mântuitorului lumii, căruia I-a slujit cu credincioșie”.

Trupul său sfințit a fost înmormântat pe 27 martie 1956 la mănăstirea sârbă a Sfântului Sava, în Libertyville, Illinois. După 25 de ani va fi strămutat în mult-iubita sa Serbie, la Mănăstirea Celie. În 1961, ucenicul său, Sfântul Iustin Popovici scria aceste cuvinte în care surprindea principalele trăsături ale personalității sale duhovnicești: „Îți mulțumim, Doamne, într-însul avem un nou apostol! Îți mulțumim, Doamne, într-însul avem un nou evanghelist! Îți mulțumim, Doamne, într-însul avem un nou mărturisitor! Îți mulțumim, Doamne, într-însul avem un nou mucenic! Îți mulțumim, Doamne, într-însul avem un nou sfânt!” (Sfântul Nicolae Velimirovici. Văzător de Taine și văzător de Dumnezeu, Editura Predania, traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu, pp. 5-34)

[Articol publicat în revista Lumea monahilor]

×
Predania Armatolii - Luptatorii aromani uitati Randuiala Proiect Avdhela Manastirea Baia de Arama 1917 Independenta Pindului
Copyright © 2020 Editura Predania. Toate drepturile rezervate. Design web și programare - Vectorpixel