Cuvinte din Sfântul Munte Athos
Descriere
Ucenicii Bătrânului, care editează această carte, au ales nu să scrie ei înşişi despre Părinte ci să-l lase pe acesta să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, cu toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos. Cititorul care se aşteaptă să găsească în paginile care urmează meşteşug retoric, argumente originale sau cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit.
Ca orice Bătrân autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într`un chip „seducător" după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sunt trăite, sunt născute din sudoarea şi lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi.
Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.
Efrem Arhimandritul
Igumenul Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedi
Sfântul Munte
Recenzii
Redacția Familia Ortodoxă
În vremurile grele şi pline de confuzie în care trăim, când problemele legate de o autentică vieţuire creştină s-au înmulţit, cuvintele Părinţilor care iau naştere din izvorul viu al tradiţiei ortodoxe constituie adevărată hrană pentru suflet. Un astfel de cuvânt dătător de viaţă este şi cel al Cuviosului Stareţ Dionisie de la Colciu (1909-2004), unul dintre cei mai importanţi duhovnici contemporani ai Sfântului Munte Athos.
Pronia divină a rânduit ca o parte din învăţăturile Părintelui Dionisie să ajungă sub ochii cititorilor în aceste zile (11 mai), când se împlinesc cinci ani de la trecerea la veşnicie a ieromonahului român, considerat un om sfânt încă din timpul vieţii de către cei care l-au cunoscut.
Cartea „Stareţul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos” este prima dintr-o serie de volume ce cuprind cuvintele de folos ale Părintelui rostite în timpul dialogurilor purtate cu pelerini sau cu fiii săi duhovniceşti.
Discuţiile respective, înregistrate pe casete audio, au devenit sursa unui portret spiritual şi a unor pagini de o sinceritate, amploare şi profunzime unice în literatura consacrată monahilor atoniţi originari din România, şi nu numai.
Fiind înzestrat, printre multe altele, cu harisma discernământului, un dar atât de rar întâlnit astăzi, Părintele Dionisie spune lucrurilor pe nume într-o vreme în care „corectitudinea teologică” preferă să treacă sub tăcere sau să relativizeze subiecte extrem de importante şi de fierbinţi.
Postura de trăitor şi mărturisitor autentic al tradiţiei ortodoxe athonite este evidentă încă din prezentul volum, de aproape 300 de pagini, care conţine, pe lângă capitole precum „Mirenii”, „Modernism”, „Ortodoxie”, „Ecumenism”, „Rugăciunea Minţii” sau „Despre români şi România”, însemnări din jurnalul Părintelui, apoftegme în stilul Sfinţilor Părinţi şi fotografii înfăţişându-l pe Stareţul de la Colciu în diferite ipostaze ale vieţii de monah athonit.
Bogdan Herțeg
Anul 1926 a fost un an crucial pentru destinul moştenitorilor regalităţii în România şi nu numai. Prinţul Carol este înlăturat din succesiune, în locul lui fiind recunoscut prinţul Mihai drept moştenitor. Ceva mai târziu, în acelaşi an, se naşte regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit, chiar înainte de stingerea a două regine: regina Lovisa a Suediei şi regina Olga Constantinovna a Rusiei.
Tot în acelaşi an, Dimitrie (Dumitru) Ignat, copil de ţărani din comuna Vorniceni (judeţul Botoşani), cel mai mic dintre opt fraţi şi surori, orfan de tată, având doar 17 ani, lasă în urmă controversele calendaristice ce zbuciumă România, pentru a merge în sărăcia aparte a Sfântului Munte, o sărăcie căutătoare de Dumnezeu.
În timp ce moşteniri regale se pierd şi se câştigă, Dimitrie munceşte alături de Gheorghe, fratele său cel mai mare, pentru echivalentul a două pâini şi jumătate pe zi, timp de trei ani, pentru a-şi plăti împrumutul luat pentru o chilie sărăcăcioasă în Athos. Ce moştenire îl aştepta pe tânărul Dimitrie?
Şi cine ar fi putut citi atunci în cele nevăzute şi neştiute că destinul lui se va întrepătrunde cu cel al caselor regale? Şi nu oricum, fiindcă Dimitrie, ajuns Părintele Dionisie, va fi povăţuitorul prinţului Charles, prinţ moştenitor, fiul reginei Elisabeta a II-a.
Dar nu sfătuia doar personalităţi celebre. Părintele Dionisie primea orice închinător care îşi îndrepta paşii înspre chilia sa de la Colciu, Chilia Sfântul Gheorghe (Gheorghie), chilie care ţine de Lavra Vatopedului. Vorbea răbdător şi cu cei care nu-l cunoşteau, parcă bucurându-se de lipsa de ridicare în slăvi a lucrării inimii sale. Accepta cu smerenie tonul condescendent al primelor întrebări ce-i încercau înţelepciunea şi răspundea firesc, în cuvinte necufundate în apele tulburi ale pseudoînţelepciunii lumeşti.
Vizitatorul naiv nu era contrat de cuvinte alese şi abstracte, ci era îmbrăţişat în concretul tainic şi profund al Tradiţiei Bisericii. Astfel, pe negândite, tonul superior al vizitatorului se dizolva, parcă de la sine, în aprecieri tot mai calde şi în mirări profunde în faţa unei existenţe ce refuza etichetări exterioare. Pe drumul de plecare, pelerinul se putea întreba cine a fost acest bătrân orb, neşcolit la şcoli înalte, retras din lume care i-a lămurit probleme existenţiale. Sfinţii Părinţi spun că este mult mai greu să îţi ascunzi virtutea decât să o dobândeşti. Părintele Dionisie avea această artă de a-şi ascunde harismele (charismele) primite.
Iar acestea nu sunt aprecieri goale de conţinut. Mărturii stau atât înregistrările audio, cât şi cuvintele adunate de către ucenicii săi. Volumele care adună înţelepciunea Părintelui Dionisie reflectă claritate, limpezimea esenţelor captate în discernământ duhovnicesc. În consecinţă, cuvintele duhovnicului pot fi lesne etichetate drept simpliste. Aceasta este însă o capcană în care omul cade adeseori. Omul are tendinţa cognitivă de a se îndrepta înspre clar-obscur, înspre apele tulburi, zone în care poate specula şi poate lăsa imaginaţia să construiască acolo unde înţelegerea lui se vede neputincioasă. În ultimii ani, Părintele Dionisie a orbit, dar a văzut limpede. Cuvântul lui nu a fost simplist, ci simplu. Ne-am aştepta ca discursul unui titan duhovnicesc să aibă în centru adevărul. Cât adevăr găsim, atâta discernământ există, şi cât discernământ, atâta simplitate şi limpezime a alegerii. După cum a arătat şi Părintele Dionisie, simplitatea adevărată uneşte ce este de unit şi separă ce este de separat, recuperând structurile clare ale complexei matrici a firii. Cu alte cuvinte, simplitatea revelatoare este singurul mod de a concepe, de a trăi şi de a comunica cu rost întru complexitatea fiinţării.
Iar Părintele Dionisie a trăit simplu în toate, o viaţă grea, un drum de nevoinţă în care a căutat ascultarea, răbdarea şi smerenia. Viaţa i-a devenit ea însăşi o lucrare mare care nu se putea face fără Duhul Sfânt. Mărturie stau şi cuvintele Arhimandritului Efrem, Stareţul Mănăstirii Vatoped, care îl înţelegea pe Părintele Dionisie ca: „un om cu harul lui Dumnezeu, o prezenţă a Sfântului Duh; îi sărutai mâna şi răspândea bună mireasmă; îl priveai şi vedeai pe chipul său pace lăuntrică şi nădejde; te apropiai de el şi erai covârşit de bucurie. (…) Rar mi-a fost dat să văd un om mai nobil ca Părintele Dionisie.” (Cuvânt ţinut la M. Vatoped, în 2008, la Praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir). Dacă Părintele Dionisie a devenit atât de nobil, ce a moştenit tânărul sărac şi muncit din nordul României? Ce palat i-a adăpostit nobleţea când şi mica sa încăpere şi-o dădea rugăciunii? Ce haine scumpe i-au fost croite când el se îmbrăca în haina smereniei?
Multe mirări rămân şi multe rămân necunoscute din lucrarea tainică a lui Dumnezeu cu asemenea oameni care nu s-au lăsat şi nu se lasă atraşi de lucirile de suprafaţă ale celor lumeşti, căutând neîncetat înspre cele ale sufletului. Cert este că lucrarea duhovnicească a Părintelui Dionisie a fost una importantă. A învăţat de la mari duhovnici, precum Părintele Antipa Dinescu şi Părintele Dometie Trihenea. Mai târziu a ajuns el însuşi mare duhovnic al Sfântului Munte, spovedindu-se la dânsul mari trăitori, precum Bătrânul Iosif Vatopedinul.
Un călător l-a întrebat pe Părintele Dionisie la anii bătrâneţii acestuia: „De unde aţi avut dorul, dragul să veniţi aici, la Sfântul Munte?”. Părintele a răspuns suav: „De la Dumnezeu, ce să zicem…”. Şi râsul lui familiar a umplut şi parcă umple şi acum versanţii de la Colciu ca un vânt molcom de vară.
Text apărut în Revista Arthos, nr. 2(2)/2013
Ciprian Voicilă
Cine se apleacă cu interes asupra vieţii şi personalităţii părintelui Dionisie Ignat rămâne uimit de multitudinea darurilor cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, dar şi de trăsăturile care îi zugrăvesc portretul lăuntric, rar întâlnite în acelaşi om: iubitor faţă de semenii săi până la jertfirea de sine şi apărător sever al canoanelor şi pravilelor Sfinţilor Părinţi; un român care îşi afirma cu mândrie rădăcinile etnice, dar care diagnostica precis, cu durere, bolile sufleteşti specifice românilor; îndrăgostit de neamul românesc şi, totodată, propovăduitor al iubirii neţărmurite pentru „întregul Adam”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). De la părintele Dionisie putem învăţa că principiile şi valorile lumii duhovniceşti sunt altele, radical diferite de cele care definesc împărăţia acestei lumi: în viaţa noastră de zi cu zi sunt la mare cinste autoafirmarea, iubirea narcisistă, graba alertă. Pentru lumea nevăzută, dragostea, prihănirea de sine, răbdarea necazurilor şi a încercărilor devin adevărate căi de acces spre veşnicie, spre lumina nezidită a lui Hristos.
O viață închinată smereniei
Părintele Dionisie Ignat a apărut pe lume în ţinutul Moldovei, comuna Vorniceni, judeţul Botoşani, la data de 22 septembrie 1909. A fost cel de-al optulea copil într-o familie de ţărani simpli, dar foarte evlavioşi. Îl vor boteza cu numele de Dumitru. Rămâne orfan de tată la o vârstă foarte fragedă: împlinise un an şi ceva când Domnul l-a chemat la Sine pe tatăl său, Ioan.
Datorită contextului social-istoric extrem de dificil, determinat de declanşarea, apoi de efectele Primului Război Mondial, Dumitru termină doar patru clase primare, evidenţiindu-se prin rezultatele bune obţinute la învăţătură. Mai târziu va mai face doi ani de şcoală profesională.
În 1923 îmbracă chipul îngeresc monahal. În hotărârea sa de a-şi închina viaţa Domnului a cântărit exemplul fratelui său, gheorghie, care era mai în vârstă decât el cu zece ani. Gheorghie alege să vieţuiască în Schitul Măgura din ţinutul Moldovei, iar la călugărire primeşte numele de Ghimnazie. Mai târziu va fi hirotonit ierodiacon tot aici.
Pe 6 septembrie 1926, Dumitru – care împlinise vârsta de 17 ani –, însoţit de fratele său, ajunge în Sfântul Munte. Mai întâi vor face un mic pelerinaj pe la mânăstirile care împodobeau pe atunci Grădina Maicii Domnului, iar mai apoi „fraţii Ignat încearcă să se stabilească la schitul românesc Prodromul, dar nu sunt primiţi, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit.” (Stareţul Dionisie de la Colciu. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos) râvna de a se stabili pentru totdeauna în Sfântul munte i-a făcut pe părintele Ghimnazie şi pe fratele său Dumitru – lor alăturându-li-se schimonahul Sebastian – să împrumute o sumă însemnată de bani şi să cumpere Chilia Buna Vestire, care se găsea în proprietatea mânăstirii Pantocrator. Pentru a-şi achita datoria, vor lucra vreme de trei ani ca argaţi la Mânăstirea Iviru.
În grădina Maicii Domnului
Într-o convorbire purtată cu un grup de pelerini, în 1999, părintele Dionisie îşi aminteşte: „Când am venit în Sfântul Munte eram tânăr, şi apoi ne-am dus pe la Caracalu, atuncea noi lucram ca argaţi la început, că erau alte timpuri, grele timpuri… După cum consider eu, părinţii erau mult mai apropiaţi de Dumnezeu ca astăzi, era altă viaţă, cu greutate îţi iconomiseai traiul. Lucram la mânăstire, eram patru părinţi, toţi tineri, şi ne spuneau părinţii din Caracalu: «Măi părinţilor, sunteţi tineri şi o să lucraţi cu greu acolo, veniţi la noi aici, în mânăstire, şi vă facem călugări şi o să fiţi mai fericiţi.» Ei, dar noi am zis: «Dacă nu ştim greceşte ne e cu greutate.» «O să învăţaţi greceşte mai bine ca noi.» Dar noi, cu toate acestea, ne-am aciuat pe la chilie, că mânăstire noi nu avem, românii, dar am petrecut bine, slavă Domnului!” (Stareţul Dionisie. Despre monahism şi Sfântul Munte Athos, vol. III, Ed. Prodromos, 2010).
Părintele Dionisie va privi, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, strămutarea şi aşezarea sa în Sfântul Munte ca pe o negrăită binecuvântare: „Să mulţumim Maicii Domnului că ne-a învrednicit să ne facem călugări şi încă unde? În grădina ei.”
Fratele Dumitru este tuns călugăr în anul 1927 şi primeşte numele de Dionisie. În 1931 va fi hirotonit ierodiacon. Stareţul lor, părintele Sebastian, săvârşindu-se din viaţa pământească, în 1933 părinţii Ghimnazie şi Dionisie se mută cu vieţuirea la Chilia Sfântul Tihon din Zadonsk din Capsala şi intră sub ascultarea stareţului Ghedeon Chelaru. Încă de la începutul vieţuirii sale monahale, tânărul Dionisie învaţă valoarea pravilei călugăreşti: „Mi-au spus bătrânii: «Frate Dumitru, să ştii că dacă îţi faci pravila şi canonul cu sârguinţă, Maica Domnului te va ocroti şi-ţi va rândui toate cele spre folos.» Şi s-a observat faptul că obşti de la chilii mari din Careia care nu s-au ţinut de pravilă s-au risipit.” (idem, p. 232)
În 1937 se vor muta la Chilia Sfântul Gheorghe din Colciu, pe care propriu-zis au reclădit-o, în timp. „Aici, în Colciu – îşi va reaminti el peste ani –, erau opt chilii. Fiecare chilie avea doi, trei, patru, cinci vieţuitori. Când am venit noi aici, în 1937, erau 27 de părinţi în Colciu. Şi fiindcă erau mulţi şi era dragoste între dânşii, la sărbători toţi se adunau la o chilie. Se înţelegeau de mai înainte: «Măi, cutare sărbătoare o facem la Sfânta Ana, cutare la Sfântu’ Gheorghe, cutare acolo…» şi se adunau mulţi. Şi de aceea la Chilia Sfânta Ana au făcut biserică mare şi frumoasă, ca să aibă unde să steie înăuntru părinţii. i-am apucat pe părinţii care au făcut biserica. Toate chiliile au avut biserici smerite. Da’ era frumos… nu era atâta galantonie ca astăzi, era mai călugăreşte. aceea era toată distracţia, că erau pescari părinţii. Pescari, scoteau peşte, peşte proaspăt, şi aceea era toată bucuria. ei, dar acuma suntem călugări moderni, s-au modernizat, s-au schimbat toate.” (idem, pp. 143-144)
Tot în anul 1937, părintele Dionisie este făcut ieromonah. Slujba a fost săvârşită de Ierotei, episcopul Sfântului Munte, la Chilia Sfântul Tihon. În 1945 părintele Dionisie este hirotonit duhovnic. În anul 1979, stareţul Ghedeon Chelaru trece la Domnul, iar părintele Dionisie îi urmează la conducerea chiliei. Pentru mulţi ani îi va fi aici împreună-nevoitor schimonahul Ioan Şova. Cu vremea, li se vor alătura alţi trăitori. (op. cit., vol. i, pp. 299-301)
Din convorbirile duhovniceşti pe care părintele Dionisie le-a purtat cu diverşi pelerini – preoţi, monahi, înaltpreasfinţiţi sau simpli credincioşi – se desprind crâmpeie de amintiri care evocă monahismul de altădată. „Când am venit eu în Sfântul Munte, duhovnicii, părinţii vechi, erau foarte severi. Dacă ieşeai din Sfântul Munte numai până la Salonic, ca ieromonah sau ierodiacon, părintele Antipa Dinescu te oprea de la slujire o săptămână, două, că ai văzut parte femeiască etc. Sau nu aveai voie să te joci cu pisicile, să le mângâi, să le iei în braţe. Te opreau duhovnicii de la Sfânta Împărtăşanie, că era prilej să te îndulceşti cu trupul. Aşa erau ei de atenţi la treburile acestea. Dar astăzi ce să mai zici? Copii în Sfântul Munte, tineri fără barbă, călugări care mângâie copiii!? Cât ai zice, tot te aprinzi!” (Stareţul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. II, ed. Prodromos, p. 232)
Deşi viaţa de zi cu zi era anevoioasă, bucuriile duhovniceşti, lăuntrice erau pe măsura trudei: „Eu unul mâncam o supă lungă, îndoită cu apă, cu două-trei fire de orez şi o mână de măsline, era foarte simplu, da’ darul acela, bucuria aceea duhovnicească, cum să spun, darul cela de la Dumnezeu nu, nu-l mai am acuma! Şi-apoi acuma avem şi bani, ne dau şi bani, avem şi toate bunătăţile, şi nu mai este bucuria aceea. S-a dus… Aşa e la mine, nu ştiu la altul. Toţi erau oameni simpli şi vorbeai cu dânşii.” (op. cit., vol. III, pp. 159-160)
Bogata experienţă duhovnicească pe care a dobândit-o atât prin poveţele primite de la părinţi îmbunătăţiţi ca Antipa Dinescu, Macarie Untan, ioan guţu sau Dometie Trihenea, şi mai cu seamă din lupta îndârjită cu patimile şi cu duhurile necurate a atras la sine – potrivit mărturiei ucenicilor săi – o mulţime variată de pelerini: „Studenţi şi Episcopi, oameni simpli sau personalităţi mondiale ca Prinţul Charles, ortodocşi şi neortodocşi, toţi se îndreptau spre chilia stareţului ca să ia o binecuvântare din mâinile-i ascetice şi să-i asculte sfaturile. Avea darul de a răspunde simplu şi convingător, direct la esenţa problemelor ridicate de cei care-i cereau ajutorul.” (op. cit., vol. i, pp. 13-14)
În ultimul deceniu de viaţă, părintele Dionisie a dus cu o răbdare exemplară crucea de a fi orb. Despre această perioadă dificilă, un părinte apropiat, stareţul Efrem Vatopedinul, scrie: „Îmi spunea adeseori: «Pentru mine toate sunt întuneric.» Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este, de fapt, o binecuvântare dumnezeiască.”
Pe 28 aprilie/11 mai 2004, părintele Dionisie a adormit cu pace întru Domnul, lăsând o pecete de neşters în inimile tuturor celor care l-au cunoscut: pecetea dragostei dumnezeieşti.
[Text preluat din Revista Lumea Credinței ]
Pr. Constantin Necula
Editura Predania ne oferă un regal duhovnicesc. Starețul Dionisie de la Colciu. Cuvinte din Sfântul Munte Athos (Predania, București, f.a., 285 pg). O copleșitoare mărturie a unui om ceresc, poate cel mai cunoscut duhovnic român al Athosului.
Cartea dispune de Prologul Mănăstirii Vatopedi – semnat de Părintele Efrem, Starețul vetrei de Cer din miezul athonit al Ortodoxiei (pp. 7-12), urmat de Prologul ucenicilor Starețului Dionisie (pp. 13-17) și o Notă asupra Ediției (pp. 18-21) care explică în ce mod dialogurile și cugetările sale trec la noi de pe înregistrări ori notițe, din epistole ori jurnalele Avvei.
Cartea propriu-zisă începe cu o Scurtă biografie a Părintelui (pp. 22-23) și o scurtă prezentare-metaforă a Sfântului Munte (pp. 24-25). Apoi, pe îndelete, ca și cum am fi noi înșine martori la discuțiile sale cu tineri și bătrâni, monahi ori laici, cuminți și ispitiți de „cumințenii” suntem în plină împărăție a vorbirii cu și despre Dumnezeu. Veți găsi pagini memorabile despre Dragoste (pp. 28-33), Mireni (pp.34-57), Modernism (pp. 58- 65), Ortodoxie (pp. 66-113), Ecumenism (pp. 114- 129), Patimi (pp. 130- 135), Preoție (pp. 136- 153), Tineri (pp. 154-163), Postul (pp. 164- 169), Spovedanie și Împărtășanie (pp. 170- 191), Rugăciunea minții (pp. 192- 227), Despre români și România (pp. 228- 232), Pagini din Jurnal (I) (pp. 233-259), Diverse (pp. 260-265). O ultimă parte o constituie Prima Sută de capete ale Bătrânului Dionisie (pp. 266- 283).
Pagini de o respirație duhovnicească deosebită, venite din inima unui rugător și lămuritor al Tainelor celor știute și neștiute de către noi, căutători pe Cale. Un efort de sinteză atent. Pentru generația tânără de preoți un îndemn la meditație și cumințenie.
