Prietenii Predania
0

Băiatul-zi și fata-noapte Povestea întâlnirii dintre minte şi inimă

--275%
Înapoi

Descriere

Recunoscută de către criticii de pretutindeni ca o capodoperă a prozei scurte fantastice, Băiatul-Zi și Fata-Noapte este un basm clasic despre nevinovăție și rău, semnat de autorul al cărui nume este sinonim cu cele mai rafinate creații din domeniul ficțiunii. Contemporan și prieten al lui Lewis Carroll, George MacDonald a exercitat o influență profundă asupra unei generații întregi de autori, printre care se numără și C.S. Lewis. Lewis afirma, de altfel, că imaginația sa a fost „botezată" în apele înmiresmate ale geniului lui MacDonald.

Autor: George MacDonald
Traducere: Ioana Miruna Kamata660lei 1200leiFormat: 13 x 20 cmNr. pagini: 120

Recenzii

Cosmina Tămaș

Editura Predania ne surprinde plăcut, din nou, prin tipărirea, într-o traducere excelentă, a unui basm englezesc atipic și complex, intitulat ,,The Day Boy and the Night Girl".

Basmul nu este deloc unul clasic, având printre protagoniști o vrăjitoare dreaptă, mânată de dorința cunoașterii adevărului lucrurilor, care însă devine curând stăpânită de un lup care ii va strâmba mintea, gândurile și chiar inima.

Vrăjitoarea Watho își arogă atribute demiurgice, furând doi nou-născuți de lângă mamele lor și crescându-i pe unul numai în lumină (feciorul Photogen), iar pe celălalt doar în întuneric (fata Nycteris), sub pază strașnică. În asemenea condiții, fiecare va dezvolta o nefirească frică la contactul cu lumea pe care nu o cunoaște și pe care o va percepe drept o imensă primejdie pentru propria viață.

Întâlnirea dintre Photogen și Nycteris e mai mult decât întâlnirea dintre doi tineri frumoși, ea e atât întâlnirea dintre inima și minte, cât si cea dintre frică și curaj, dintre lumină și întuneric, dintre lașitate si jertfă de sine și dintre alte câteva contrarii. Autorul dovedește o măiestrie rară și o viziune cu totul originală atât în conturarea personajelor, cât și în imaginarea detaliată a împrejurărilor în care acestea acționează.

Pentru că povestea aceasta surprinzătoare beneficiază de o prefață suficient de lămuritoare, mă voi mulțumi să o recomand călduros iubitorilor de literatură fantasy, adăugând la final cuvintele mult mai convingătoare ale traducătoarei, aflate pe ultima copertă a cărții:

,,Recunoscută de către criticii de pretutindeni ca o capodoperă a prozei scurte fantastice, Băiatul-Zi și Fata-Noapte este un basm clasic despre nevinovăție și rău, semnat de autorul al cărui nume este sinonim cu cele mai rafinate creații din domeniul ficțiunii. Contemporan și prieten al lui Lewis Carroll, George MacDonald a exercitat o influență profundă asupra unei generații întregi de autori, printre care se numără și C.S. Lewis. Lewis afirma, de altfel, că imaginația sa a fost „botezată" în apele înmiresmate ale geniului lui MacDonald".

Ioana Kamata

La prima vedere, Băiatul-Zi și Fata-noapte este o istorisire în care regăsim toate elementele familiare ale basmului: vrăjitoarea, fecioara frumoasă și întemnițată, eroul chipeș și neînfricat, salvarea fecioarei, deznodământul inevitabil – căsătoria, și traiul fericit care urmează acesteia, până la adânci bătrâneți. Nimic nu este, însă, pe atât de simplu pe cât pare a fi la început, după cum descoperă, pe parcursul poveștii, și cei doi protagoniști, Nycteris și Photogen.

Încă din primul paragraf al narațiunii, MacDonald se abate de la schema neproblematică, alb-negru a basmului tradițional: vrăjitoarea Watho, antagonista, este descrisă ca fiind „puternică și dreaptă” și având o dorință arzătoare „de a cunoaște toate lucrurile.” Anume această sete de cunoaștere îl va ademeni pe lupul sălășluit în mintea ei să iasă din lăcașul său ca dintr-o vizuină și să-i sară lui Watho în spinare, strâmbându-i gândurile, apucăturile și sufletul, făcând întreaga ei ființă să se cutremure, scuturată de fiorii răutății, și preschimbând-o, în cele din urmă, într-o vrăjitoare crudă și ucigașă. Faptele lui Watho nu se nasc, așadar, din ură sau din gelozie, cum se întâmplă în formula clasică a basmului, nici din alte dorințe sau porniri rele, specifice vrăjitoarelor, ci, mai curând, dintr-o căutare a cunoașterii. Iar ironia cea mai mare a basmului este, desigur, aceea că nu Photogen, pe care Watho îl instruiește din belșug, dezvoltă un intelect rafinat și pătrunzător, ci Nycteris, cea neglijată și ținută în întuneric.

Fecioara Nycteris, care crește ferecată între zidurile unui mormânt și primește numai câteva lecții rudimentare de muzică și citire, își dovedește sensibilitatea și inteligența prin strădania ei de a desluși și de a-și însuși tainele necunoscutului. Spre deosebire de Photogen, a cărui cunoaștere rațională se dovedește neputincioasă în fața primejdiilor din necunsoscut, și care, confruntat cu acestea, pierde îndată cea dintâi și cea mai însemnată bătălie – lupta cu frica, Nycteris se folosește de simțire și de cunoașterea intuitivă și își explică prin analogii elementele din lumea exterioară, la care nu avusese acces până atunci. La vederea astrului nopții, de pildă, copila exclamă plină de uimire: „Nu, nu-i felinarul din odaia mea... e maica tuturor felinarelor din lume!” Atât naratorul, cât și cititorul știu preabine că luminătorul din văzduh, de a cărui frumusețe copila se minunează, este luna, dar felul lui Nycteris de gândi și modul instinctiv, firesc, în care ea apreciază farmecul naturii nu fac altceva decât să dovedească sensibilitatea înnăscută și profunzimea gândirii fetei.

Nycteris reprezintă, de fapt, prototipul copilului din literatura romantică, prototip ce se remarcă, mai presus de toate, printr-o fermecătoare și înțeleaptă nevinovăție și curăție a inimii. Naratorul atrage, de altfel, în mod explicit, atenția cititorului asupra acestui aspect: „Fata înțelegea mai puțin chiar și decât noi, despre minunile care-i stăteau dinainte! Totuși, și cel mai mare astronom ar fi invidiat starea de fericire care-i fusese dăruită acestei copile de șaisprezece ani. O stare cu totul nedesăvârșită, dar pe deplin adevărată, în fapt, căci ochii lui Nycteris vedeau lucrurile pe care fuseseră dintotdeauna meniți să le vadă, lucruri care, de bună seamă, le scapă și unora, cu mult mai iscusiți...”. Înțelegem, așadar, de aici, că educația, și mai ales cea care caută să cultive, prin excelență, numai cunoașterea rațională, nu este în stare să conducă la aflarea adevărului deplin. Înțelepții lumii acesteia rămân adesea orbi dinaintea adevăratei frumuseți și a valorilor autentice în general, valori pe care numai nevinovăția pruncilor le poate descoperi și experia în profunzime.

Photogen, ajuns la o oarecare măsură de înțelepciune, pe cât îi este cu putință la vârsta totuși fragedă pe care o are, un tânăr, de altfel, foarte bine educat și deosebit de curajos, se prăbușește, paralizat de o frică debilitantă, la prima confruntare cu necunoscutul. În ciuda studiului asiduu, început încă din copilărie, și a tuturor experiențelor și exercițiului de care avusese parte, atunci când vede pentru prima oară luna, Photogen trăiește o adevărată traumă: „Astrul nopții i se arăta (...) ca o oroare, un (...) chip iscat din bezna ucigașă – fantomatică apariție, hidoasă, grotescă!” Băiatul își pierde curând cunoștința, iar ochii săi, deprinși numai cu vederea diurnă, nu sunt în stare să perceapă și să prețuiască frumusețea nopții. Prin contrast, gingașa, nevinovata și umila Nycteris, care nu își arogă vreo cunoaștere superioară sau vreo capacitate deosebită, se dovedește a fi adevărata salvatoare: ea îl ajută pe Photogen să își revină în simțiri și îl învață să supraviețuiască în întunericul nopții.

Privind la evoluția celor doi protagoniști înțelegem, așadar, că vrăjitoarea Watho, orbită fiind de dorința pătimașă de a atinge, prin orice mijloace, cunoașterea deplină, nu realizează faptul că taina adevăratei cunoașteri s-a aflat de la bun început chiar sub ochii ei, în împletirea virtuților și a destinelor celor doi copii pe care îi crescuse de la naștere. Ea ajunge să își piardă sufletul și viața, răpusă de lupul cel înțelegător care i se cuibărise în minte, anume pentru că nu reușește să învețe o lecție esențială: cunoașterea, despărțită de sensibilitate și nevinovăție, nu poate fi niciodată o cunoaștere adevărată. Rațiunea, despărțită de simțirea curată, se cufundă în întuneric. Mintea omului, dacă nu se unește cu o inimă nevinovată, ca de prunc, nu poate ajunge la adevăr.

În romanța lui Photogen și Nycteris, George MacDonald realizează, deci, o alegorie a întâlnirii dintre minte și inimă. Cei doi tineri, unindu-și viețile, împletindu-și aptitudinile și modalitățile specifice de cunoaștere, biruie răul. Photogen se maturizează cu adevărat, învățând, pe de o parte, smerenia, iar pe de altă parte, faptul că niciodată nu va putea birui singur, ci numai alături de cea care îi este aproape în clipa hotărâtoare a existenței lui. Iar Nycteris descoperă, prin Photogen, o lumină mai mare decât și-ar fi putut închipui că există. De altfel, tânărul însuși remarcă toate acestea, în finalul basmului: „ (...) dac-au fost vreodată pe pământ doi oameni care să nu se poată descurca unul fără altul, aceștia suntem, de bună seamă, eu și Nycteris. Sarcina ei este să mă-nvețe cum să fiu viteaz și în mijlocul întunericului celui mai adânc, iar eu trebuie să veghez asupră-i și să-i port de grijă până ce va putea răbda căldura și strălucirea soarelui, iar ochii ei se vor deprinde să vadă în lumina lui.”

×
Predania Armatolii - Luptatorii aromani uitati Randuiala Proiect Avdhela Manastirea Baia de Arama 1917 Independenta Pindului
Copyright © 2020 Editura Predania. Toate drepturile rezervate. Design web și programare - Vectorpixel