Prietenii Predania
0

Am vrut libertate și am ajuns robiÎnsemnările Monahului Arsenie despre prietenie...

--462%
Înapoi

Descriere

Frământările și chinurile unei generații, văzute din perspectiva grupului de tineri despre care vom vorbi în paginile următoare, nu înfățișează altceva decât pătimirile vremurilor noastre, ale timpului concret în care s-au petrecut întâmplările. Totuși, la o privire mai atentă, observăm că rădăcinile acestor pătimiri sunt mult mai adânci și mai întinse, cuprinzând întreaga istorie prin care omul a trecut de la facerea lumii și până în prezent. Privind astfel, ajungem să ne punem o întrebare esențială: Oamenii, cu ce și-au umplut sufletul - cu bucurie sau cu chin?

Mai mult, întreaga activitate omenească, de-a lungul vremii, o putem rezuma la o singură întrebare, la un singur scop: Cum să ne izbăvim de suferință și să dobândim împlinirea și bucuria? Firește, împlinirea și bucuria duhului, căci știm cu toții că sănătatea trupului nu este suficientă pentru a trăi pacea și bucuria sufletească.

Dar, pentru împlinirea unui scop, trebuie să ținem seama de niște legi, fără de care nu putem să atingem ce ne-am propus. Și, de obicei, cel care-i rânduiește cuiva o datorie, îi rânduiește în același timp și legea, regulile după care datoria să poată fi îndeplinită. Iar dacă vorbim despre om și, îndeosebi, despre suflet, prin care înțelegem esența omului, atunci înțelegem că scopul nostru final, rostul vieții noastre este trăirea bucuriei vieții. La aceasta nu putem ajunge decât printr-un contact neîntrerupt cu Izvorul Vieții, cu Viața Însăși în esența ei, cu Făcătorul și Dătătorul de viață al întregii zidiri.

Dumnezeu ne-a dat și legea, și rânduielile prin care să dobândim mântuirea, mântuire care începe încă din lumea aceasta și pe care noi o primim ca pe o arvună, ca pe o încredințare pentru viața veșnică, căci acesta este scopul nostru cel mai înalt. Când însă legea lui Dumnezeu este uitată sau lepădată, scopul nu mai poate fi atins, iar omul își petrece întreaga viață în chinuri care, după moartea trupească, se vor prelungi în chinurile veșnice.

Am îndrăznit să aștern rândurile din această carte nu pentru a judeca, nici pentru a umili pe cineva, ci din pricina durerii și a dragostei pe care o simt pentru prietenii mei adormiți. Nădăjduiesc că nu voi fi înțeles greșit de aceia care mai sunt încă printre noi. Și, mai ales, nădăjduiesc că paginile de față vor fi cu adevărat de folos generațiilor ce vin din urmă.

Arsenie Monahul


Autor: Arsenie Monahul
Traducere: Ionuț și Sladjana Gurgu440lei 800leiFormat: 11 x 16 cmVezi format PDFNr. pagini: 112

Recenzii

Ciprian Voicilă

„Am vrut libertatea și am ajuns robi. Însemnările monahului Arsenie despre prietenie, artă, droguri și ispitele din vremurile noastre”, apărută de curând la Editura Predania, în traducerea lui Ionuț și a Sladjenei Gurgu, este, propriu-zis, un jurnal duhovnicesc.

Un monah își amintește de vechiul său prieten din tinerețe, pictorul Dușan „Ghera” Gherzici, care trecuse la Domnul, cu trei ani în urmă, de la data începerii acestui jurnal. Pe 4 martie 2001, în fața foii albe de hârtie, părintele Arsenie se întoarce pe firul timpului, purtat de nostalgia amintirilor, și reînvie chipul acestuia, zugrâvindu-l în culori calde, duioase: „Astăzi e ziua de naștere a celui mai bun prieten al meu din tinerețe, Dușan, mort cu 3 ani în urmă. Ne-am cunoscut în clasa a VI-a și, chiar din prima zi, ne-am avut ca frații. Era un suflet cum rareori se poate întâlni, senin, curat și nobil, limpede și încântător, înzestrat cu un mare talent de pictor. În jurul lui, întotdeauna stăpânea un soi de electricitate și înflăcărare, de avânt către orice creație, în fiecare clipă din zi sau din noapte”. La un moment dat, însă, „satana și-a ațintit ochiul său de fiară asupra lui și asupra sufletului lui, cum deseori se întâmplă cu asemenea oameni înzestrați și rari”. Cum s-a ajuns în acest punct critic, ce se va dovedi fatal pentru Dușan?

Cei doi prieteni, s-au recunoscut atât de mult unul în celălalt fiindcă străbătuseră, fiecare în parte, prin medii și experiențe comune. Copil fiind, Dușan nu se împărtășise din dragostea maternă și paternă: părinții săi, după conflicte interminabile, divorțaseră. În adolescență și în tinerețea primă era animat de aceeași dorință de a fi iubit, manifestată ca impulsul de a fi în centrul atenției și de a le câștiga apropiaților atașamentul. Nu a avut șansa unei educații creștine. Mai târziu, pe la 25 de ani, „într-o nenorocită zi, care avea nu doar să-i schimbe întreaga viață, ci și să-i provoace prea devremea-i moarte, a intrat în contact cu praful polenului din câmpurile înflorite ale iadului, zis și heroină”.
Viitorul monah Arsenie era rodul aceluiași mediu social, politic, anticreștin și pătimise și el de pe urma dihoniei demonice care îi separă, de prea multe ori, pe soți: „La fel ca el, mi-am petrecut copilăria și adolescența în Belgrad, în epoca de vârf a ateismului comunist, când se puteau găsi la liber cărți, informații și învățături despre toate religiile și filosofiile pământului, numai despre singura și adevărata învățătură creștin-ortodoxă nu. La fel ca el, și la mine acasă domneau haosul și scandalurile între părinți, care s-au terminat odată cu divorțul. La fel ca el, am fost la rândul meu expus razelor ucigătoare ale iadului”. Cum se face, totuși, că autorul acestor rânduri nu a eșuat, total, în consumul de droguri și nu și-a pierdut, pentru totdeauna, libertatea sufletului? Monahul Arsenie ni se destăinuie: „(...) Din oarecare pricini, care nu-mi sunt tocmai limpezi, Dumnezeu a fost mereu lângă mine, prin îngerul meu păzitor. Oriunde mă aflam, orice făceam, el îmi purta de grijă ca niciodată să nu cad pe de-a-ntregul în mreaja vicleanului pescar de suflete omenești”.

Între cei doi prieteni exista și un detaliu semnificativ care a contribuit, poate, la conturarea destinelor lor diferite. Părintele Arsenie mărturisește despre atitudinea sa din acele timpuri, în contrast cu aceea afișată de Dușan: „Eu întotdeauna purtat-am dragoste frățească prietenilor mei nefericiți, deștepți și talentați, dar rătăciți, și mereu am fost în stare de orice jertfă pentru ei, în vreme ce în Dușan domnea o semeție, poate chiar dispreț față de ceilalți, pe care-i vedea fiindu-i inferiori, cu toate că adesea ascundea purtarea asta în glume și în farse tinerești. Și-mi pare că tocmai de-aici venea miasma ce-l oprea pe îngerul său păzitor să-i stea alături și să-l ocrotească în toate acele locuri întunecoase și primejdioase, în care petrecut-am împreună multe din ceasurile tinereții noastre păcătoase, pe când, cu orice preț, voiam să ocolim întoarcerea în casa părintească”. Din relatarea monahului Arsenie reiese că patima consumului de droguri, ca o tarantulă își întinsese mrejele nemiloase, otrăvind îndeosebi mințile și inimile tinerilor creatori belgrădeni: scriitori, pictori, muzicieni, actori. Într-adevăr, pentru firile creatoare, eliberarea din înlănțuirea drogurilor, este și mai dificilă, dacă nu imposibilă: drogurile stimulează activitatea cerebrală, artistul – sub efectul substanțelor care provoacă stări modificate ale conștiinței – devine depozitarul unor imagini și intuiții fabuloase, pe care, odată revenit în realitatea comună, va încerca să le reproducă pe portativ, pe pagina imaculată sau pe pânză. Artistului i se deschid „porțile percepției” (Aldous Huxley). De multe ori creatorul, în absența stimulentului chimic – în secolul XIX, Van Gogh, Verlaine, Toulouse Lautrec, Rimbaud foloseau, în momentele de criză a inspirației sau de criză existențială, absintul ca leac –, își simte ființa pustiită de orice trăire, și de orice gând.

Pe vremea aceea, tinerii belgrădeni, anticomuniști însetați de libertate erau atrași irezistibil de mirajul Americii. America era sinonimă cu libertatea, înțeleasă ca libertate de a trăi cum îți place și de a-ți putea exprima neîngrădit opiniile și opțiunile. După finalizarea studiilor universitare – viitorul monah Arsenie absolvise Stomatologia, iar Dușan Academia de Arte –, pornesc în zbor spre continentul american și poposesc în New York.

Autorul mărturisește în continuare: „Aici, patima noastră de căpătâi a ajuns să fie fumatul marijuanei.” Marijuana este un drog înșelător, care mai întâi îți potențează capacitățile și aptitudinile, pentru ca, în timp, să-ți afecteze iremediabil întreaga structură a personalității: „La început îți oferă o stare bună, de relaxare din tensiunea zilnică, de creativitate artistică și intelectuală și de potență sexuală, atât de bine văzută în lumea asta stricată. Aceste stări pot dura câțiva ani, dar mai devreme sau mai târziu diavolul canabisului va veni să-și încaseze datoria. Atunci începe să se întâmple cu totul altceva. Treptat, în om se sălășluiesc frici neîntemeiate, bănuieli paranoice și suspiciune față de toți oamenii și situațiile. Puterea intelectuală scade și omul nu-și mai găsește rostul în societate, putându-se ajunge până la stări de schizofrenie pură, cu tot felul de halucinații și dezechilibru mintal general”. Cocaina, show-urile în care individul se simte puternic, rege de o clipă stâpânind peste mulțimea adulatorilor (la sfârșitul unuia dintre ele autorul mărturisește că a trăit „sentimentul voluptății sufletești și chiar trupești, al minții împlinite de-o trufie de nedescris și de-o satisfăcătoare îndrăgostire de sine”), exercițiile yoga, nopțile nesfârșite petrecute prin cluburi, în ritm de rock `n` roll, depresia de a doua zi, scârba de sine au fost elementele principale care au configurat, pentru ani buni, lumea celor doi prieteni.

Din această pepinieră a patimilor nu putea să lipsească New-Age-ul: erau anii `70-`80, în care tinerii din Europa continuau să își caute realizarea de sine pe drumul deschis cu un deceniu în urmă de Jack Kerouac și de beatnici, o cale care sfârșea în orientalismul devenit cultură populară. Călugărul Arsenie povestește: „Fusesem inițiat deja în două secte orientale: guru Maharadji și MT – meditație transcendentală. (...) Mă ocupam cu ea de 6 ani. Am practicat MT și în America. Abia mai târziu, când am descoperit rugăciunea, ascetica și mistica Ortodoxă, mi-am dat seama de sărăcia, superficialitatea și înșelăciunea gândirii orientale, pe care o vedeam pe vremuri foarte însemnată și înaltă. Meditația de 20 de minute, de două-trei ori pe zi, nu era nimic alta decât invocarea diavolilor, a căror lucrare s-a manifestat asupra mea printr-o afundare din ce în ce mai adâncă în patimile trupești, mai cu seamă în curvie”.

Pentru viitorul monah Arsenie au fost doar 2 ani trăiți la limita pierzaniei. Prietenul său Dușan, din păcate, va rămâne până la moarte captivul acestei lumi în care drogurile felurite făceau casă bună cu narcisismul și cu fuga ahtiată după bani și poziție socială: „În ceea ce-l privește pe Dușan însă, vedeam cum se distruge încet, așa cum începuse la Belgrad. Din pricina patimii ce punea stăpânire asupra lui din ce în ce mai mult, ajunsese să mintă, să înșele, să le pună bețe-n roate celor apropiați și să-și clădească succesul instabil pe căderile altora”. Și toate acestea în numele mult-invocatei legi a adaptării, atât de dragă societăților capitalist-consumiste: „Cu alte cuvinte, (Dușan) învățase lecția new-yorkeză repede și bine, ca mulți alți emigranți.”„Inconștientul teofil” (Jean Claude Larchet) al lui Dușan, în care subzistau abscons dorul său de Dumnezeu și de veșnicie, se exprima, însă, prin operele sale picturale, moderniste: „Pânze mari, pe ele laitmotivul cerului albastru și al zidurilor mânăstirilor ortodoxe zburând prin văzduh, învelite în draperii roșii”.

Cei doi prieteni vor rămâne legați sufletește până la sfârșit, și dincolo de el, chiar dacă Dușan va părăsi New-York-ul pentru Toronto, iar pe acesta pentru Paris. Părintele Arsenie scrie: „În acești douăzeci de ani de când ne știam, prietenia noastră trecuse prin tot felul de etape... (Dușan) niciodată n-a făcut un pas serios în viață fără să-mi ceară sfatul. Nu pot descrie această dragoste dintre noi, și n-o pot uita nicicând”. În cele din urmă, nu heroina avea să-l răpună pe Dușan, ci alcoolul. Sub influența benefică a prietenului său, Arsenie, Dușan a avut parte de un sfârșit creștinesc: „Mama lui Dușan mi-a mărturisit mai târziu că pe masa lui de lucru, la vedere, se aflau rugăciunile pe care i le trimisesem pe când se afla la Paris. Iar cu două săptămâni înainte să moară, cred că în preajma Nașterii Domnului, a spus că vrea să se împărtășească. S-a împărtășit și asta a surprins-o pe mama sa, căci ea nu-l cunoștea în acest fel. Vestea mi-a adus bucurie și mângâiere în durerea mea. După patruzeci de zile, i-am slujit parastasul la mănăstire și i-am cântat cu lacrimi: Doamne miluiește!”

O poveste tragică, frumoasă, care dovedește, odată în plus, că dragostea este mai trainică decât moartea (Cântarea Cântărilor spune, „că iubirea ca moartea e de tare”).
În pofida frumuseții ei clar-obscure, ne putem întreba de ce ar fi importantă, pentru noi, această confesiune? În primul rând, pentru că ea nu este o curiozitate exotică, locală. Combinația de muzică „antisistem”, consum de droguri, sex, tehnici spirituale de factură New-Age au devenit, în ultimele decenii, din păcate, caracteristicile definitorii ale stilului de viață adoptat de foarte mulți adolescenți și tineri din România. Răul a proliferat: dacă anumite trăsături ale muzicii rock `n` roll indicau orientarea ei anticreștină, să nu uităm că din ea s-au dezvoltat curente mult mai agresive, mai distructive, cu mesaje, pe alocuri, nu doar anticreștine, ci satanice de-a dreptul: putem găsi suficiente exemple în heavy-metal, hard-rock, trash... Din păcate, aceeași agresivitate, combinată cu obiceiul de a consuma constant droguri, o întâlnim și în categoria altor promotori sau consumatori de muzică underground, „antisistem”: în rap sau hip-hop. Vara, în România, sunt organizate megaconcerte, unde tinerilor li se distribuie gratuit diverse droguri. Anumite persoane depun eforturi susținute de recunoaștere a marijuanei ca medicament și pentru legalizarea acestui drog. În anumite grădinițe sau școli, elevii de clasa I învață litera Y, cu ajutorul unei imagini în care un copil de vârsta lor stă într-o asana. Pentru multă vreme, micuțul va asocia litera Y cu practica yoga.

Cartea pe care am prezentat-o aici este edificatoare nu doar din perspectiva diagnosticului pe care îl pune, ci și în privința medicamentului pe care îl propune: din ghearele dependenței de droguri doar Hristos te poate salva, cu adevărat. Prin tainele Bisericii, prin ajutorul jertfelnic al preoților și slujitorilor ei.

[Text publicat în revista „Lumea Monahilor”]

Simona Roxana Anca

Cartea-jurnal „Am vrut libertate și am ajuns robi" a fost scrisă de monahul sârb Arsenie, fiind tradusă în limba română, de Ionuț și Sladjana Gurgu și apărută la editura Predania, ea transmite un mesaj puternic tinerilor de azi, îndemnându-i la reflecție, la meditație și la cântărirea cu multă înțelepciune a tuturor acțiunilor pe care urmează să le întreprindă, deoarece există atât de multe tentații și o paletă de „oferte" ademenitoare, care la o primă vedere par „nevinovate", dar care, de fapt, duc spre distrugerea și degradarea încet, dar sigur, atât a trupului, cât și a sufletului.


Încă din primele pagini ale acesteia, sufletul începe să vibreze, să tresară, fiindcă de această dată cuvintele au putere multă și este imposibil să nu sesizezi dragostea, de care dă dovadă autorul, dar în același timp și durerea sufocantă, pe care monahul o poartă tinerilor, în particular, și omenirii întregi, în general. Prin lucrarea amintită, Arsenie oferă, celor care au curiozitatea de a o parcurge, posibilitatea de a „pătrunde" în anii tinereții sale, ani pe care i-a cheltuit, alergând după „fericirea imaginată", după himere, fapt care l-a determinat să-și părăsească țara, emigrând în America, în speranța de a găsi o lume „perfectă", care să-i ofere posibilitatea de a se afirma, de a duce un trai decent și bun, însă a căzut într-o capcană, care i-ar fi fost fatală dacă nu s-ar fi deșteptat la timp, cea a drogurilor. Mitropolitul Bartolomeu Anania afirma, într-una din cuvântările sale, următorul lucru: „țineți minte, dragii mei, în orice patimă ar cădea omul există scăpare, însă din una singură nu, și aceasta este cea a drogurilor".


Însuși monahul recunoaște faptul că Dumnezeu a avut cu el un plan și l-a scăpat de la moarte, chiar dacă familia lui nu era o familie creștină practicantă, ci mai degrabă una doar cu numele, acesta fiind un aspect, iar cel de al doilea aspect, care a cântărit mult în ochii divinității, a fost compasiunea, noblețea sufletului său, iubirea și respectul față de semenii săi. În schimb, prietenul său, Ghera, un artist promițător al Serbiei, înzestrat cu mult talent, era arogant, disprețuitor, mândru, cu toți cei din jurul său, uitând un lucru esențial: nu lui își datora talentul, ci talentul a fost un dar de la Dumnezeu, pe care l-a primit, însă datorită mândriei exagerate, a alunecat în patima drogurilor, care l-au distrus fizic, psihic, sufletește și care, în final, i-au adus moartea prematură.


Singurul regret al călugărului a fost faptul că nu a reușit să-și salveze prietenul din tinerețe, iar datorită acestui eveniment s-a decis să scrie această carte, prin care să-i sensibilizeze pe tineri, să-i trezească la realitatea dură, crudă și tragică care-i pândește dacă se lasă ademeniți de „ispitele nevinovate", dar ucigătoare.


Este, într-adevăr, trist să constați că oameni cu responsabilități, inteligenți, școliți, pe care îi consideri etalon într-o anumită profesie, ajung într-un punct în care simt că nu mai pot face față stresului, iar datorită acestui fapt recurg la diferite surogate „ale fericirii" precum drogurile sau alcoolul, pentru a le crea o falsă stare de bine, siguranță, invincibilitate și putere, însă după ce trece efectul acestora, se trezesc cu un gol profund în ei. Oare cât de greu trebuie să le fie? Ce bătălii trebuie să poarte cu ei? Ce dureri cumplite? Câte frământări?


Vă mărturisesc faptul că o astfel de carte ar trebui să fie în topul celor zece, pe care tinerii ar trebui să le citească și nu doar ei, ci mai degrabă noi, toți, tocmai pentru a conștientiza câteva aspecte: în călătoria noastră pe acest pământ, nu vom reuși fără Dumnezeu, iar mândria ne va împinge spre distrugere și autodistrugere; dacă urmărim să adunăm lauri și osanale, averi și bani vom fi tare nefericiți, deoarece uităm să ne bucurăm de esența vieții, de frumosul care există în jurul nostru, de păsările care cântă minunat, de câmpul înverzit, de căldura soarelui, de zâmbetul inocent al copiilor... și atunci în clipele de răgaz, de care fiecare avem parte, ne vom întreba: care dintre cele enumerate cântăresc mai mult?


Doresc să redau poezia existentă în această carte și care m-a impresionat de la prima citire, îndemnându-vă la reflecție, meditație. O putem numi, fără a comite nicio eroare, un psalm de pocăință al tuturor generațiilor: „Dumnezeule,/ Păcătuit-am, rătăcit-am calea, cu patimi ne-am legat./ Am vrut libertatea și am ajuns robi./ Către înalturi tins-am sufletele noastre: până-n adâncuri ne-am prăbușit./ Lumină dorit-au ochii noștri: cu întunericul ne-am învăluit.// Ale noastre-au fost beția puterii, belșugul darurilor, sprinteneala minții,/ Chipurile strălucind, vocile tunând, pletele triumfând./ Ale noastre au fost cuvintele slobode, îndrăzneala necruțătoare, purtarea aleasă./ Ci ale noastre-au fost mai deplin rănile, amărăciunile, durerile,/ Pe care purtându-le, adesea înșine nu le vedeam.// Și totul pentru dragoste/ Pe care pretutindeni o căutam./ Numai în Tine nu,/ Numai în Tine nu.// Iisuse, tristețea mea,/ Iisuse, tinerețea mea,/ Singură bucuria mea,/ Iartă-mă."


[Text publicat în ziarul „Cuvântul liber”]

×
Predania Armatolii - Luptatorii aromani uitati Randuiala Proiect Avdhela Manastirea Baia de Arama 1917 Independenta Pindului
Copyright © 2020 Editura Predania. Toate drepturile rezervate. Design web și programare - Vectorpixel